vineri, 16 decembrie 2016

Orgolii duplicate

Eu spun că ninge... Tu îmi spui că plouă,
Deşi spre Ceruri nu te-ai mai uitat...
Ceru-i senin... Numai că lună nouă
Ne dă păreri c-ar fi înourat.

Lemnul în foc nu prea mai vrea să ardă,
Însă, troznind, împrăştie scântei,
Orgolios fiind, nu vrea să piardă
Căldurii de a-i fi, în gând, temei.

În felul lui, ne vede, foc şi pară,
Ţinând morţiş la simple judecăţi,
Care ne dau avânt, ne scot afară,
Mult doritori de condamnări şi plăţi.

Se-aude ceasul care, prin perete,
Devine, cu grăbire, vestitor,
Şi hotărât, cu faima-i să ne-mbete,
Voindu-se, mereu, învingător.

Eu mă tot tem că plouă, tu, că ninge,
Dar adevăru-i totuşi la mijloc,
Doar frigul, pe muţeşte, ne învinge,
Iar tu îmi ceri să pun un lemn în foc.

Şi îmi tot zici că nu prea îţi convine
Când mult prea mult vorbesc, spunând puţin
Despre cum pot trăi doar eu cu mine,
Şi mă încred tot timpul în destin.

Focu-i tăcut... Arzând ne încălzeşte,
Dar noi gândim că totuşi este frig,
Că, a ne îndoi, e omeneşte,
Şi e normal a fi doar în câştig.

Ceasul se-aude... Timpul ne tot trece,
Zorii de zi se pot oricând trezi,
Vremea se face rece, tot mai rece,
Doar noi, de vrem, putem a ne-ncălzi.

miercuri, 14 decembrie 2016

Găsitori de vină

Ne ducem viaţa în rutină,
Ne trecem viaţa-n mod banal,
Găsim oricui, mereu, o vină,
Nici nu mai ştim ce e real...

Ne întrebăm de mult prea multe ori
Dacă veni-va, cumva, o furtună,
Dacă va fi să fie vremea bună,
Sau doar ne amăgim privind la nori.
Punem un pas în urma altui pas
Miraţi fiind că n-am ajuns departe,
Că drumul lung mereu ne tot desparte
De cel dintâi, mult aşteptat, popas.

Ne căutăm un alt, şi-un alt răspuns,
Gândindu-ne, voind un mult mai bine,
Că viaţa întru tot ne aparţine
Şi ce vrem noi ne este de ajuns.
Necesitatea clipei e un tot
Care mereu ne duce-n insomnie,
Fiindcă ne dă motiv de bucurie
Că noi putem ce alţii, mulţi, nu pot.

Ne declarăm, în mod tacit, război,
Şi ne simţim a fi o lume-ntreagă,
Când, ne trezim că viaţa noastră neagă
Ceea ce vrem să facem noi cu noi.
Pe placul tuturor cam vrem să fim,
Pentru un biet câştig şi-o recompensă,
Fără a şti că pierderea-i imensă
Când sufleteşte, tot plăcând, murim.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Iarnă de doi

Se face iarăşi iarnă... Fi-va grea,
Veni-vor nopţi şi zile cu zăpezi,
Iar luna, plină, va veni şi ea,
Mărturisind că-n tine mă păstrezi.

Din mersul vieţii iarna ne va ţine
Ca timp să ne avem să fim doar noi,
Simţind că n-am de ce a mă abţine
De-a-ţi admira al pântecului croi.

Sub palma-mi sânii tăi vor fi dovadă
Că, prin firesc, e totu-ntâmplător
Că cele ce-s făcute să se vadă,
Indubitabil, au un timp al lor.

În miez de iarnă, alba ei lumină
Te va privi, ştiindu-te motiv
Al unei vremi ce, negăsindu-ţi vină,
Te va redefini, retroactiv.

Peiorative viscoliri vor cere
Să ne supunem legii omeneşti
Care-n prea multa-i sete de putere
Te-ar acuza că trecerea-mi opreşti.

Şi vinovat aş fi, cu agravare,
De-a accepta trăirea-n veşnicii,
Lăsând ca nume, vieţii viitoare,
Exemplul marii tale dărnicii.

După-nceputul ceasului de seară,
Ne vom avea şi ziua de apoi,
Uitând de a zăpezilor povară
Pentru a fi o viaţă amândoi.

vineri, 9 decembrie 2016

Cuvinte de urmare

Cuvintele îşi fac un drum, încet,
Ştiind deja fireasca lor urmare
În seara când, o simplă întâmplare
Va mistui chiar urma de regret.

În gândul tău ţi-ai spus că în curând
Voie-ţi vei da la clipa de trăire
Ca să se ştie vis de zămislire
Şi altei vieţi realul conturând.

Privindu-ţi ochii-i văd îmbucuraţi
De nuanţări ce iar dau vieţii formă,
Ieşind dintr-a rutinei fadă normă
Şi din capcana paşilor rataţi.

Cuvântu-ţi, scurt, devine acronim
A ceea ce în tine-i o-ntrebare
Despre-nceputuri care, prin urmare,
Redau măsură pasului sublim.

Rosteşti cuvântul cu un dor nebun
De-a spune ce-ai de spus fără de teamă,
De-al şti luat, în mod firesc, în seamă,
Dorinţei tale de a fi tribun.

Şi-n dor nebun vezi tot ce-n viitor
Te va-ndemna spre drum de biruinţă,
Simţindu-te un bulgăr de dorinţă,
Simţindu-te reper şi nu decor.

Ţi-ascult cuvântul care-mi pare vis
Şi-mi face drum spre propriile-mi vise,
Redeschizându-mi porţile închise
De mult prea acceptatul compromis.

Doar Dumnezeu mai ştie de ce noi
Trăim această viaţă separată,
Şi tot mereu lăsăm pe altădată
Clipa de-a fi ca unul, amândoi.

vineri, 2 decembrie 2016

Trăiri între minuni

Se mai întâmplă, vrem, nu vrem, minuni,
Dar le privim cu totu-n altă formă,
Ne-avem credinţă doar în mari furtuni,
Teamă avem de liniştea enormă.

Ţinem aproape marile-ntrebări
Găsindu-le răspunsuri variate,
Presupunând că nu avem chemări
Spre orizonturi largi şi-ndepărtate.

Ne căutăm, spre Ceruri, ajutor,
Când ne simţim striviţi de amănunte,
Dorindu-ne un drum cât mai ușor
Spre înălţimea crestelor cărunte.

Mirările ne-arată că nu ştim
Să acceptăm un altfel de trăire,
Şi prin firescul ei să dovedim
Că vieţii dăm întreaga preţuire.

Mereu având motivul interes,
Privirile se pierd în nori de ceaţă,
Ţintind al neputinţei palmares,
Fugind de datul cărţilor pe faţă.

Palpabilul e singurul firesc
Ce poate fi schimbat printr-o minune,
Că doar atât orgoliul omenesc
Îşi ţine ca supremă-nţelepciune.

Dar, vrem, nu vrem, trăim mereu minuni,
Ce vieţii dau continuă mişcare,
Contrând sintetizate raţiuni,
Când altfel nu e cale de scăpare.

joi, 1 decembrie 2016

Zbatere și zarvă

E zarvă multă-n lumea
lipsită de speranţă,
Iar drumurile scurte
au orizontul mic,
Cuvintele-s stinghere
şi nu prea spun nimic
Tot căutând să pună
principii în balanţă.

Pierdut în mediocru,
consensul e banal,
Golit de adevăruri,
e prea neomenesc,
Şi-n locu-i, compromisul,
a devenit firesc,
Încorsetând voinţa
în gest comercial.

O fibro-mialgie,
de-a dreptul generală,
Dă certitudini false
nevolnicului gând,
Când omul se trezeşte
în visul lui plângând,
Tot căutând să afle
de ce-i e viaţa goală.

Azi suntem doar o umbră
ce nu-şi găsește locul
Mereu în căutare
de forme fără rost
Numind docilitatea
un mod de-a nu fi prost,
Şi-a nu fugi de bine,
şi-a nu goni norocul...

De n-ar fi deznădejdea,
s-ar mai găsi o cale
De-a pune adevărul
în cadrul de prim-plan,
Dar zbaterea e multă
şi-adeseori în van
Voindu-se tratată,
ca boală, prin spitale...

joi, 24 noiembrie 2016

Aparente recurențe

Atâtea azi sunt simple aparenţe,
Cuvântul mare e de uz comun,
Şi, convergente, marile absenţe
Nimicul, ca speranţe, ni-l impun.

Fără motiv, lăsăm să se-ntrevadă
Ceea ce nu-i firesc a fi văzut,
Voindu-ne, în fapt, a fi dovadă
Că nu suntem însemn de timp pierdut.

Simţirile sunt puse în tipare,
Ca formă de trăire prin plăceri,
Cu explicaţii clare, dar bizare,
Ţinând, ca adevăruri, doar păreri.

Intraductibil, gândul e amprentă
A-ncrederii că alţii nu-s ca noi,
Că-n noi Dumnezeirea e prezentă
Şi suntem traşi, de ceilalţi în noroi.

Trăirea-i doar o vorbă cumsecade,
Bună de marcă, firmă, ori blazon,
De multe ori motiv de-a nu decade
În depresivul plânset monoton.

Exasperarea tot mai mult decide
Dacă ceva-i prea mult sau prea puţin,
Neacceptând că, fără sens, ucide
Pasul pornit pe-al drumului destin.

Totu-i firesc şi doar prin remanenţă
Mai regăsim un altfel de a fi,
Iubirea-i doar motiv de recurenţă,
Dar şi aşa-i uitată zi de zi.