marți, 21 iunie 2016

Temei de grăbire

Hai vino, hai, iubito, haide, vino,
O viaţă am avut de aşteptat,
Ca-n clipa nopţii să te strig, Divino!
Chiar de mi-ar zice unii că-i păcat.

Să mă renaşti prin fapte şi cuvinte,
Şi adevăruri pline de-nţeles,
Să-ţi fiu în trup, în suflet şi în minte
Un prea firesc de Dumnezeu ales!

Să laşi odihna să te copleşească
Uitând de orice trecere-n zadar,
Ca să îmi fii, prin legea omenească,
Motiv, credinţă, vis şi avatar...

Să nu-mi opresc a mâinilor pornire
Când sânilor se vor a fi căuş,
Ca să-mi arăţi, prin simpla lor zvâcnire
Ce rost îşi are gândul jucăuş.

Să mi te vrei mereu şi, totdeauna,
Dând faptei forme într-un mod real,
Prin dăruire să împaci furtuna
Ce-aruncă valuri, valuri, înspre mal.

Să pui temei pe simpla întâmplare
Prin marile simţiri ce-o definesc,
Când viitorul se va şti urmare
Ca absolut al rostului lumesc.

Hai vino, hai, iubito, hai, degrabă,
Atât de multă vreme a trecut,
Timpul se trece, dar de noi întreabă
Grăbindu-ne firescul început.

miercuri, 8 iunie 2016

Tu ca îndeajuns

Mi-apari mereu, venind dinspre oriunde,
Chiar şi când uit privirea s-o-nţeleg,
Când viaţa vreau să văd ce îmi ascunde
De nu-mi simt orizontul ca întreg.

Te-arăţi motiv de omenească faptă,
Ca rost să am, ducând-o-nspre sfârşit,
Găsindu-i cale neschimbată, dreaptă,
Cu sens înspre eternul infinit.

Oricât de mare-i gândul ca dorinţă,
Doar începutul pare că-l trăiesc,
Că restul, ca procesul de conştiinţă,
Ar vrea să-i spun de ce mă tot grăbesc.

Şi doar găsind puterea-n amintire,
Şi doar visând că lângă mine eşti,
Mă regăsesc şi îmi revin în fire,
Şi nu mă pierd în vorbe şi povești.

Mereu se-ntâmplă, rar de tot pot spune,
Dar adevărul nu ţi-l ţin ascuns,
Că doar prin tine viaţa-i o minune
Şi numai tu o faci îndeajuns.

De-ar fi să fiu cu orişice femeie,
În mod legal sau doar în mod formal,
Aprinderii-mi doar tu poţi fi scânteie,
Oricât îmi spui c-aşa nu e normal.

duminică, 5 iunie 2016

Ploaia de noapte albă

Am să vin iubito, pe la tine,
Am s-ajung târziu, pe-nserat...
Ploaia prea puţin se va abţine...
Ne va fi îndemn de rod bogat...

Nu-ţi va fi ştiut mai dinainte,
Chiar nici eu nu am să ştiu nimic...
Gândul simt că, uneori, te minte,
Uneori, în gânduri, mă complic.

Vom trăi o noapte nedormită,
Plină de dorinţe şi trăiri,
Şi de ploaia, ce, deja grăbită,
Ne va înzidi în amintiri.

Doar trecut va fi de miez de noapte
Când vei şti de ce nu te-ai opus,
Şi prin îngânate, simple, şoapte,
M-ai făcut de vis să fiu sedus.

Pântecu-ţi va fi fără odihnă,
Însuşindu-şi rostul de altar,
Unde sufletu-mi găseşte tihnă
După-atâtea zbateri în zadar.

Ploaia va-nceta spre dimineaţă...
Către zori şi noi vom adormi,
Doritori de-a izbândi în viaţă,
Împăcaţi că nu putem muri.

Ziua ne va fi, ca-ntotdeauna,
Pusă-n seama traiului real,
Căruia-i plătim mereu arvuna
Tot sperând că intră în normal.

Şi-am să vin, la fel, şi altă dată,
Chiar în plină zi, cu cer senin,
Ca, având dorinţa împăcată,
Să-ţi dorești să vin şi să revin.

joi, 2 iunie 2016

Vrerea de repede

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu avem motiv de timp pierdut,
Lăsând să vină toate de la sine,
Uitând s-avem o clipă de trecut.

Să treacă-n noapte ziua, printr-o seară,
Strivită de-al speranţei viitor,
Care, făptaş fiind, vei vrea să-mi ceară
Să-ţi fiu promis, în veci, nemuritor.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-am motiv speranţa să-mi ascund,
Când chiar de mine nu îmi mai convine
Şi-n gânduri întristate mă afund.

Să ne lăsăm, trăind ca-ntr-o-ntâmplare,
A fi ce sunt, a fi ceea ce eşti,
Tu răbdătoare, eu fără răbdare,
Ca mari eroi ai unei mari poveşti.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-ai motiv să spui că n-ai ştiut,
Şi-astfel să n-ai de ce te mai reţine
În a-ţi dori mai multul absolut.

Să fim părtaşi la marea regăsire
A tot ce suntem noi prin însăşi noi,
Îndatoraţii trăirii în iubire
A faptelor ce nu dau înapoi.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu ne mai grăbim, surprinşi de dor,
Să fiu cu tine şi să fii cu mine,
Dorindu-ne firescul viitor.

miercuri, 1 iunie 2016

Seara de-ntâmplare

Ne-am cunoscut de mult... dintr-o-ntâmplare,
Într-un trecut, în felul lui firesc,
Când ne gândeam că lumea-i mult prea mare
Şi, cei la fel, cu greu se întâlnesc.

Sub ploi de stele, vorbe despre viaţă,
Ne-au prins în jocul unui simţ grăbit,
Şi prin spărtura copcilor de gheaţă
Ne-au arătat al zilei răsărit.

Şi tu, şi eu, priveam înspre departe,
Uitând să mai trăim şi în prezent,
Mereu plecaţi cu gându-n altă parte,
Visând inconsecvent şi imprudent.

Acea-ntâmplare, parcă prevestită,
De mult prea multe semne şi-ntrebări,
Prin tot ce-a fost, azi o numim menită,
Întoarcerii, spre noi, din căutări.

Simpla simţire s-a-ntrecut pe sine,
Prin gesturi simple s-a făcut răspuns,
Ne-a arătat că ne putem reţine,
Dar focul vieţii arde pe ascuns.

Noaptea-n văpăi şi ziua-n cutezanţă,
Dorinţelor pe tine te-a redat,
Şi m-a-nvățat, să cred că, prin speranţă,
Trăiri avea-voi, cum îmi este dat.

Când viaţa-şi are gândul împotrivă
Şi adieri de vânt se simt furtuni,
Valul ne duce, printr-a lui derivă,
Spre mult prea necrezutele minuni.

Ne-a fost minune clipa dintr-o noapte
În care ne-am trezit, întâmplător,
Porniţi, fără motive, înspre fapte
Ca-ntr-un firesc ce ne era dator.

Într-un destin ce n-a-ndrăznit să moară,
Ştiindu-se a fi de neschimbat,
Ne-a readus a zilei simplă seară
Şi vieţii, calea dreaptă, i-a redat.