vineri, 16 decembrie 2016

Orgolii duplicate

Eu spun că ninge... Tu îmi spui că plouă,
Deşi spre Ceruri nu te-ai mai uitat...
Ceru-i senin... Numai că lună nouă
Ne dă păreri c-ar fi înourat.

Lemnul în foc nu prea mai vrea să ardă,
Însă, troznind, împrăştie scântei,
Orgolios fiind, nu vrea să piardă
Căldurii de a-i fi, în gând, temei.

În felul lui, ne vede, foc şi pară,
Ţinând morţiş la simple judecăţi,
Care ne dau avânt, ne scot afară,
Mult doritori de condamnări şi plăţi.

Se-aude ceasul care, prin perete,
Devine, cu grăbire, vestitor,
Şi hotărât, cu faima-i să ne-mbete,
Voindu-se, mereu, învingător.

Eu mă tot tem că plouă, tu, că ninge,
Dar adevăru-i totuşi la mijloc,
Doar frigul, pe muţeşte, ne învinge,
Iar tu îmi ceri să pun un lemn în foc.

Şi îmi tot zici că nu prea îţi convine
Când mult prea mult vorbesc, spunând puţin
Despre cum pot trăi doar eu cu mine,
Şi mă încred tot timpul în destin.

Focu-i tăcut... Arzând ne încălzeşte,
Dar noi gândim că totuşi este frig,
Că, a ne îndoi, e omeneşte,
Şi e normal a fi doar în câştig.

Ceasul se-aude... Timpul ne tot trece,
Zorii de zi se pot oricând trezi,
Vremea se face rece, tot mai rece,
Doar noi, de vrem, putem a ne-ncălzi.

miercuri, 14 decembrie 2016

Găsitori de vină

Ne ducem viaţa în rutină,
Ne trecem viaţa-n mod banal,
Găsim oricui, mereu, o vină,
Nici nu mai ştim ce e real...

Ne întrebăm de mult prea multe ori
Dacă veni-va, cumva, o furtună,
Dacă va fi să fie vremea bună,
Sau doar ne amăgim privind la nori.
Punem un pas în urma altui pas
Miraţi fiind că n-am ajuns departe,
Că drumul lung mereu ne tot desparte
De cel dintâi, mult aşteptat, popas.

Ne căutăm un alt, şi-un alt răspuns,
Gândindu-ne, voind un mult mai bine,
Că viaţa întru tot ne aparţine
Şi ce vrem noi ne este de ajuns.
Necesitatea clipei e un tot
Care mereu ne duce-n insomnie,
Fiindcă ne dă motiv de bucurie
Că noi putem ce alţii, mulţi, nu pot.

Ne declarăm, în mod tacit, război,
Şi ne simţim a fi o lume-ntreagă,
Când, ne trezim că viaţa noastră neagă
Ceea ce vrem să facem noi cu noi.
Pe placul tuturor cam vrem să fim,
Pentru un biet câştig şi-o recompensă,
Fără a şti că pierderea-i imensă
Când sufleteşte, tot plăcând, murim.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Iarnă de doi

Se face iarăşi iarnă... Fi-va grea,
Veni-vor nopţi şi zile cu zăpezi,
Iar luna, plină, va veni şi ea,
Mărturisind că-n tine mă păstrezi.

Din mersul vieţii iarna ne va ţine
Ca timp să ne avem să fim doar noi,
Simţind că n-am de ce a mă abţine
De-a-ţi admira al pântecului croi.

Sub palma-mi sânii tăi vor fi dovadă
Că, prin firesc, e totu-ntâmplător
Că cele ce-s făcute să se vadă,
Indubitabil, au un timp al lor.

În miez de iarnă, alba ei lumină
Te va privi, ştiindu-te motiv
Al unei vremi ce, negăsindu-ţi vină,
Te va redefini, retroactiv.

Peiorative viscoliri vor cere
Să ne supunem legii omeneşti
Care-n prea multa-i sete de putere
Te-ar acuza că trecerea-mi opreşti.

Şi vinovat aş fi, cu agravare,
De-a accepta trăirea-n veşnicii,
Lăsând ca nume, vieţii viitoare,
Exemplul marii tale dărnicii.

După-nceputul ceasului de seară,
Ne vom avea şi ziua de apoi,
Uitând de a zăpezilor povară
Pentru a fi o viaţă amândoi.

vineri, 9 decembrie 2016

Cuvinte de urmare

Cuvintele îşi fac un drum, încet,
Ştiind deja fireasca lor urmare
În seara când, o simplă întâmplare
Va mistui chiar urma de regret.

În gândul tău ţi-ai spus că în curând
Voie-ţi vei da la clipa de trăire
Ca să se ştie vis de zămislire
Şi altei vieţi realul conturând.

Privindu-ţi ochii-i văd îmbucuraţi
De nuanţări ce iar dau vieţii formă,
Ieşind dintr-a rutinei fadă normă
Şi din capcana paşilor rataţi.

Cuvântu-ţi, scurt, devine acronim
A ceea ce în tine-i o-ntrebare
Despre-nceputuri care, prin urmare,
Redau măsură pasului sublim.

Rosteşti cuvântul cu un dor nebun
De-a spune ce-ai de spus fără de teamă,
De-al şti luat, în mod firesc, în seamă,
Dorinţei tale de a fi tribun.

Şi-n dor nebun vezi tot ce-n viitor
Te va-ndemna spre drum de biruinţă,
Simţindu-te un bulgăr de dorinţă,
Simţindu-te reper şi nu decor.

Ţi-ascult cuvântul care-mi pare vis
Şi-mi face drum spre propriile-mi vise,
Redeschizându-mi porţile închise
De mult prea acceptatul compromis.

Doar Dumnezeu mai ştie de ce noi
Trăim această viaţă separată,
Şi tot mereu lăsăm pe altădată
Clipa de-a fi ca unul, amândoi.

vineri, 2 decembrie 2016

Trăiri între minuni

Se mai întâmplă, vrem, nu vrem, minuni,
Dar le privim cu totu-n altă formă,
Ne-avem credinţă doar în mari furtuni,
Teamă avem de liniştea enormă.

Ţinem aproape marile-ntrebări
Găsindu-le răspunsuri variate,
Presupunând că nu avem chemări
Spre orizonturi largi şi-ndepărtate.

Ne căutăm, spre Ceruri, ajutor,
Când ne simţim striviţi de amănunte,
Dorindu-ne un drum cât mai ușor
Spre înălţimea crestelor cărunte.

Mirările ne-arată că nu ştim
Să acceptăm un altfel de trăire,
Şi prin firescul ei să dovedim
Că vieţii dăm întreaga preţuire.

Mereu având motivul interes,
Privirile se pierd în nori de ceaţă,
Ţintind al neputinţei palmares,
Fugind de datul cărţilor pe faţă.

Palpabilul e singurul firesc
Ce poate fi schimbat printr-o minune,
Că doar atât orgoliul omenesc
Îşi ţine ca supremă-nţelepciune.

Dar, vrem, nu vrem, trăim mereu minuni,
Ce vieţii dau continuă mişcare,
Contrând sintetizate raţiuni,
Când altfel nu e cale de scăpare.

joi, 1 decembrie 2016

Zbatere și zarvă

E zarvă multă-n lumea
lipsită de speranţă,
Iar drumurile scurte
au orizontul mic,
Cuvintele-s stinghere
şi nu prea spun nimic
Tot căutând să pună
principii în balanţă.

Pierdut în mediocru,
consensul e banal,
Golit de adevăruri,
e prea neomenesc,
Şi-n locu-i, compromisul,
a devenit firesc,
Încorsetând voinţa
în gest comercial.

O fibro-mialgie,
de-a dreptul generală,
Dă certitudini false
nevolnicului gând,
Când omul se trezeşte
în visul lui plângând,
Tot căutând să afle
de ce-i e viaţa goală.

Azi suntem doar o umbră
ce nu-şi găsește locul
Mereu în căutare
de forme fără rost
Numind docilitatea
un mod de-a nu fi prost,
Şi-a nu fugi de bine,
şi-a nu goni norocul...

De n-ar fi deznădejdea,
s-ar mai găsi o cale
De-a pune adevărul
în cadrul de prim-plan,
Dar zbaterea e multă
şi-adeseori în van
Voindu-se tratată,
ca boală, prin spitale...

joi, 24 noiembrie 2016

Aparente recurențe

Atâtea azi sunt simple aparenţe,
Cuvântul mare e de uz comun,
Şi, convergente, marile absenţe
Nimicul, ca speranţe, ni-l impun.

Fără motiv, lăsăm să se-ntrevadă
Ceea ce nu-i firesc a fi văzut,
Voindu-ne, în fapt, a fi dovadă
Că nu suntem însemn de timp pierdut.

Simţirile sunt puse în tipare,
Ca formă de trăire prin plăceri,
Cu explicaţii clare, dar bizare,
Ţinând, ca adevăruri, doar păreri.

Intraductibil, gândul e amprentă
A-ncrederii că alţii nu-s ca noi,
Că-n noi Dumnezeirea e prezentă
Şi suntem traşi, de ceilalţi în noroi.

Trăirea-i doar o vorbă cumsecade,
Bună de marcă, firmă, ori blazon,
De multe ori motiv de-a nu decade
În depresivul plânset monoton.

Exasperarea tot mai mult decide
Dacă ceva-i prea mult sau prea puţin,
Neacceptând că, fără sens, ucide
Pasul pornit pe-al drumului destin.

Totu-i firesc şi doar prin remanenţă
Mai regăsim un altfel de a fi,
Iubirea-i doar motiv de recurenţă,
Dar şi aşa-i uitată zi de zi.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Timp de noapte

Noaptea lumii-i mare, tot mai mare,
Timpul ei nici nu mai e ştiut,
Trece drept o simplă întrebare
Pusă, prin nuanţe, în trecut.

Stelele puţin mai au lumină,
Fug, sau cad, spre alt Pământ şi Cer,
Motivând că-n vremea ce-o să vină
Nu se vor căderii în mister.

Zorii zilei sunt deja poveste,
Seamănă mai mult cu-n asfinţit,
Vin pe fugă, pleacă fără veste,
Fug de rostul ce le-a fost menit.

Ziua a ajuns mai mult o boare,
Trece ca şi cum nici nu a fost,
Pare-a fi trimisă la-nchisoare,
Şi deposedată de-al ei rost.

Umbrele cu greu îşi mai au formă,
În contur să stea nu prea mai vor,
Creşterea li-i, oarecum, enormă,
Măsluind al vieţilor decor.

Omul greu se-arată la vedere,
În fireasca-i grabă de-a muri,
Renegându-şi minima putere
Zi, de vară, lungă a-şi dori.

marți, 22 noiembrie 2016

Între icoane și cuvânt

Despre credinţă, deseori, vorbesc,
Recunoscând că nu cred în icoane,
Ce astăzi sunt un fel de ecusoane
Şi lăudate, fără noimă, nefiresc.

Cam buchisit şi mult prea obsesiv
E gândul pus în formă de-ntrebare
Spre cei ce n-au îndemn spre ascultare
Cuvântului rostit imperativ.

Cu-acest motiv mă şi declar eretic,
Neacceptând această falsă normă,
Ca îmi reduce crezul la o formă
Cu rol decorativ şi ipotetic.

Eu văd icoana un portret frumos
Şi păstrător de amintire vie,
Dar mult mai mult e pentru cel ce ştie
Cuvântul de îndemn al lui Cristos.

Om, dacă sunt, firesc, sunt gânditor,
Prin el trăiesc întreaga libertate,
Dator îmi sunt să-i spun că nu se poate
A-l întări când e ispititor.

Cu mult mai mult, eu cred, că-i mai presus
Mereu simţirea până în conştiinţă,
Şi desluşirea până-n prisosinţă,
Celui dintâi cuvânt ce-n toate-i pus.

Mi-e dor de oameni şi de Cer mi-e dor,
Dar, eu, privind, de dor nu pot uita,
Şi nici nu-mi pot trăiri imagina,
Ştiind că-n Cer nimic nu-i pieritor.

Tot ce-am trăit, trăieşte-n al meu gând,
Şi mintea-l trece dincolo de moarte,
Chiar, peste timp, şi vremuri, mai departe,
Că, prin cuvânt, simt lumea renăscând.

Nu pot să merg icoanei să mă-nchin
Doar ca să fac aşa cum lumea face,
Şi-astfel făcând, cu ea să cad la pace,
Chiar dacă-n mine m-aş simţi străin.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Povara prin viață

Povara vieţii-i, zi de zi, enormă,
Şi parcă ne-o trăim în veşnic doliu,
Tot căutăm să ne-ncadrăm în normă
Mânaţi, mereu, de un pervers orgoliu.

Traducem sec şi fără cugetare
Îndemnul de a fi cutezători
Încorsetând a vremilor chemare
În mult prea multul calcul de erori.

Puţine mai găsim ca bucurie
Tot balansând pe muchii de cuţit
Crezând că ştim, cum nimeni nu mai ştie,
Să nu ne fie gândul îngrădit.

Mai facem deznădejdii temenele,
Cu gândul la al fapelor păcat,
Însă uităm că vorbe, mult prea grele,
De a rosti, deloc nu ne-am lăsat.

În numele dreptăţii personale
Vorbim de neputinţa tuturor,
Punând, prin întrebări filozofale,
Accent, pe vagi detalii, din decor.

Luăm exemple, fără a discerne
Că suntem altfel şi, nicicum, la fel,
Pierzându-ne-n lumeştile taverne
Al vieţii timp şi al trăirii ţel.

Şi astfel viaţa-i povară grea,
De multe ori numită, simplu, iad,
Trăită doar spre a uita de ea,
Simţind al neputinţei gust prea fad.

vineri, 11 noiembrie 2016

Târziu devreme

Devreme-i azi iar mâine-i prea târziu,
Schimbarea lumii nu e cu măsură,
Multe-s uitate, şi eu știu că scriu,
Principial, dar fără anvergură.

Dintr-un cândva, ce-a fost, firesc, acum,
Văd viitorul rost de amintire,
Văd chiar şi pașii care merg un drum
Bătând mereu pe praguri de-mplinire.

În calendar sar zilele din loc,
Prea multe, dintr-odată, iau amploare,
Şi nerăbdarea pune gaz pe foc
Spunând că nu-i nimic, prea nou, sub soare.

Nici moartea nu mai este punct final,
Nu e, deloc, la fel ca altădată,
Ajunsă-i azi un absolut banal,
O faptă, mult, şi bine, discutată.

Într-o-nvârtire fără de un rost
Chiar echilibrul lumii balansează,
Şi parcă ieri uitat e că a fost,
Ştiindu-se că mâine îi urmează.

Eu scriu, într-un fără de sens acum,
Despre deja prea multe întâmplate
În viitorul ce-l numesc, postum,
Normal, sau chiar banal, realitate.

Dar nu ştiu dacă nu-i cumva târziu,
De nu s-a întâmplat, deja, ceva
Şi n-am să-mi pierd speranţa la pariu
Tot aşteptând un ieri ce va urma.

joi, 3 noiembrie 2016

Plecarea ca definiție

Hai să plecăm, iubito, în vacanţă,
Cât mai departe, undeva-n pustiu,
Şi să fugim, cât nu e prea târziu,
Departe de a lumii aroganţă.

Trăirea vieţii simt că ne obligă
Să ne privim ca umbre în oglinzi,
Dar poţi, din scrum un foc să reaprinzi,
Aşa cum, prin dorinţă, gându-ţi strigă.

În miez de zi, sau chiar în miez de noapte,
Să nu găsim opreliştei motiv
Când te vei vrea, în sens imperativ,
Părtaşe mie în porniri şi fapte.

Hai să plecăm, iubito, dând de ştire,
Că rătăci-vom fără-a fi ştiuţi,
Şi doar de stele vom mai fim văzuţi,
Ca mergători pe drum de împlinire.

Neobosirea ne va da putere
Să fim întreaga zi căutători,
Şi noaptea-n nemurire-nziditori
Lăsând obişnuinţa-n decădere.

Prin regăsirea-n umbra unei clipe
A ceea ce numim ceva uitat,
Să ne-amintim că prea ne-am învăţat
Cu deznădejnea marilor risipe.

Hai să plecăm, iubito, într-o lume
În care să fim noi şi numai noi,
Ca să uităm de mlaştini şi noroi,
Şi să putem avea acelaşi nume.

Un gând firesc de-al vieţii rost te-ntreabă,
Grăbirea-i tot încerci să i-o opreşti,
Şi doar îmi spui că vom trimite veşti
Într-un curând ce va veni degrabă.

Vom şti doar noi cum fi-va întâmplarea,
Şi cărui timp va fi să te promiţi,
Ca să ne ştim de viaţă definiţi
Înţelegându-i, pe deplin, chemarea.

marți, 1 noiembrie 2016

De vise, dor

Dorul de vise îmi tot dă târcoale
În zori de zi, când timpul e incert,
Când adevărul spaţiilor goale
Mă ţine-n loc, nepăsător, inert.

De drumuri lungi şi nopţi nemaidormite
Mi-am tot dorit să nu aud, să fug,
Speranţele să-mi fie liniştite
Şi deznădejdea să o ard pe rug.

Din zbaterea-mi în marea aşteptare
Mi s-a născut un gând ciudat, să neg
Atotcuprinzătoarea întrebare
Cum să culeg doar ceea ce aleg?

Cum n-am mai vrut trăirea-n amăgire
Nici gândul de mereu căutător,
M-am împăcat cu crezul de-nzidire
În rostul de firescuri creator.

Am luat ca şi normală întâmplarea
Prin care drumul îşi găsea reper,
Redeşteptând speranţa prin urmarea
Ce-a relevat al clipelor de mister.

Şi n-am pus niciodată la-ndoială
Că îmi e bun tot ce îmi este dat,
Neacceptând să cred conjuncturală
Prezumţia momentului ratat.

Mi-e dor de vise şi chiar cred în ele
Aşa cum cred şi-n tot ce e real,
Şi dor îmi e de clipele rebele
Când orice gând e act original.

luni, 31 octombrie 2016

De dor de bine

În ţara mea nu-i bine... e prea clar,
Mereu se minte şi mereu se fură,
Şi nimeni nu se vrea a fi-n măsură
De-fi corect şi nu protocolar.

Apar de peste tot, în miez de zi,
Cei ce-şi au mintea mult prea odihnită,
Admonestând cu vorbă ticluită
Speranţele ce încă pot trăi.

Puţin mai vor să aibă un temei
Ori adevăru-n faţă să privească,
Când îşi găsesc motive să vorbească,
Mistificând şi măsluind idei.

Şi mulţi se plâng când nu e cum vor ei,
Şi doar atunci vorbesc despre dreptate,
Dar tot se tem de-a lumii libertate
Voindu-se stăpânilor lachei.

Mereu ni se mai dă un lait-motiv
De-a importa ce unora le place,
Crezându-i pe războinici că vor pace
Cu adevărul lor mult evaziv.

Bine nu e şi suntem vinovaţi
De decăderea-n marea nepăsare
Şi prea nemotivata acceptare
A celor ce furând ajung bogaţi.

În ţara mea nu-i bine... e prea clar,
Bine trăiesc numai acei ce fură,
Hoţia e de mare anvergură,
Munca cinstită-i zbatere-n zadar.

Ochii ţintiţi spre marile hoţii
Sunt forme de invidie şi ciudă
Că ţara, ce-a ajuns doar o feudă,
N-o pot fura şi ei de bogăţii.

Nici dreptul la idei nu-l mai avem,
Nici de-a avea-n conştiinţă o părere,
Ci doar să facem tot ce ni se cere
Şi s-acceptăm nimicul ca suprem.

La ordin să fim toţi, să nu crâcnim
Când ni se vrea voinţa încălcată,
Sau ni se vrea conştiinţa încărcată
Când de străbuni, cu cinste, ne-amintim.

Cei ce sunt demni, la zid, din nou, sunt puşi
Şi acuzaţi de fapte implicite,
De gânduri şi idei prea învechite,
Când noilor stăpâni nu sunt supuşi.

Bine nu e şi suntem vinovaţi
Că acceptăm desfrâul din simţire
Şi ne lăsăm trăirea-n lenevire,
Trăind cu lenea minţii împăcaţi.

vineri, 7 octombrie 2016

Curândul evident

Ceva ce-i evident nu pot să neg,
Nu pot să neg ceva ce-mi e ştiut,
Şi nicidecum ceva ce înţeleg,
Crezând nu-n viitor, ci în trecut.

Când fapta pare-a timpului real,
Deşi-i irelevantă ca prezent,
Nu mă mai tem să spun că e normal,
Ştiind că timpul nu-i prea consecvent.

De-aici, de unde sunt, te văd trecând,
Şi ştiu că fi-va, în curând, să treci,
Spre clipa ce, unindu-ne în gând,
Noi doi vom bate, muntelui, poteci.

Şi într-un tot, deja trăit, firesc,
Văd timpul ce va fi, pe înnoptat,
În care sânii-ţi goi am să-i privesc,
Crezând şi în iertare, şi-n păcat.

Din amintiri îmi vin, încă, idei,
Dar nu mai văd nimic din ce a fost,
Însă-mi rămâi, din multele femei,
Reper şi vis de-a mai avea un rost.

Te-am tot văzut trecând, de multe ori,
Când nimeni nu era în jurul meu,
Îmi eşti şi visului motiv, mereu,
Şi crez de rost speranţelor, în zori.

Iar trecerea-ți ce-o văd îmi este semn
Că e deja-ntâmplat tot ce va fi,
Şi ni se vrea trăirilor îndemn
De a-l lăsa, prin noi, a se-mplini.

luni, 3 octombrie 2016

Dor de scris

De mult nu am mai scris o poezie,
Ca să mai ştiu cum e normal să scrii,
Cum e să simţi sub mână o hârtie
Şi ei să-i laşi un gând ce tu ţi-l ştii.

Să-i pun în seamă marea datorie
De a păstra şi tot ceea ce-i şters,
Al clipei plâns ori fuga-n fantezie,
Când în oglinzi priveam, firesc, invers.

Şi ea să-mi fie, cândva mărturie,
Că timpului nu m-am lăsat pierdut,
I-am dat curaj în toate să mă ştie,
Să nu îi fiu doar umbră din trecut.

Chiar dacă leneveam, în apatie,
Mă îndemna să scriu, să nu mă las,
Şi îmi dădea idei, cu dărnicie,
Făcându-mă, de vis, să fiu atras.

Scriam, candva, cuprins de frenezie,
Simţind hârtia pavăză şi scut,
Şi mi-o aveam izvor cu apă vie,
Când gândul mi-era salt în absolut.

Scriu şi acum, dar nu-s în armonie
Decât cu timpu-n care toţi trăim
În care viaţa-i doar o agonie
Uitând să fim ceea ce-i dat să fim.

De multe ori, mă simt, fac alergie
La adaptarea mea în modernism,
Aş vrea să scriu... dar nu-mi prea vine-a scrie,
Chiar scrierea îmi pare un sofism.

marți, 27 septembrie 2016

De timp și revedere

Nu ne-am văzut de mult... Parcă de-o viaţă,
Şi parcă e prea greu să ne-ntâlnim,
La fel ca şi cândva, de dimineaţă
Ca altfel ziua bună s-o trăim.

Cândva zic eu... şi mă întorc prin vreme,
Găsindu-te în umbra unui vis,
Când, cu speranţă, decoltam dileme
Ca să găsim un drum spre paradis.

Azi ne lăsăm ascunşi de amănunte
Punând accent pe traiul monoton
Şi doar cuvântul între noi e punte
Ferindu-ne de-al şansei abandon.

În zori de zi numim trăiri şi vise
Un gând timid de-a fi cutezători,
De a păşi pe drumuri interzise
Ce ne-ar zori a fi nemuritori.

Dar cum orice se face şi desface,
Întâmplător, firescu-şi face vad,
Voind cu haina vieţii să ne-mbrace,
Zădărnicind absurdul retrograd.

O zi avem, deloc întâmplătoare
Un vis, un gând şi-o faptă să-mpărţim,
Ca început al vieţii-mplinitoare,
Având motiv, prin noi, să nemurim.

Nu ne-am văzut de mult... Dar altă viaţă,
De ne-o dorim, ni-i dată-a o trăi,
Fiindu-ne, la ceas de dimineaţă,
Acel ceva ce veşnic poate fi.

luni, 26 septembrie 2016

Viața, cu tine...

Îmi viaţa mea puține merg spre bine,
Rar mai zâmbesc, şi mai mereu sunt trist,
Mă lupt mereu şi-tot mai pesimist,
Dar totul e altfel când sunt cu tine...

Cu tine uit să cred că îmi e teamă
De-al ploii frig, de-al viscolului ger,
Cu tine simt că pot urca spre cer,
Simt că dorinţa ta spre cer mă cheamă.

Cu tine le-nţeleg altfel pe toate,
Iau adevărul vieţii ca întreg,
Cu tine împăcarea nu mi-o neg
Ştiind că orice vreau să fac se poate.

Cu tine reclădesc o nouă lume
Ce-şi are cerul ei, mereu senin,
Cu tine clipa are rol deplin,
Legându-se de tine şi-al tău nume.

Cu tine uit mereu de paranteze,
Nimic nu am a ţine în ascuns,
Cu tine tot ce eşti îmi e de-ajuns,
Altceva nu mai ştiu să mai conteze.

Cu tine văd şi-aproape, şi departe,
Şi n-am de ce să mă mai uit în jos,
Cu tine fantezia-i cu folos,
Prin ea mai mult mă-ndepărtez de moarte.

Cu tine iarna simt că-i primăvară,
Văd clar cum creşte iarba sub zăpezi,
Cu tine n-am nevoie de dovezi,
Căldura-ţi e ca soarele de vară.

Cu tine dintr-o noapte fac o viaţă
Şi iarăşi mă renasc în zori de zi,
Cu tine ştiu că încă pot iubi
Şi nu mă simt vândut ca marfă-n piaţă.

duminică, 25 septembrie 2016

Din vorbă-n fapte

Ne știm de ani şi ani... Ne ştim... Vorbim
De ceea ce-i cu mine ori cu tine,
De cum decad principii în ruine,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Din când în când dăm clipelor motiv
Să ne arunce într-o altă lume,
Ce nu mai vrea minciuna să-şi asume
Mânată de un gând imperativ.

Pasul pe prag, deja, de mult, făcut,
Ne dă îndemn de gând în libertate,
De-a îndrăzni, ştiind că ni se poate,
Să ne avem reper şi în trecut.

Ne ştim de ani... Vorbim şi tot vorbim,
De cum e viaţa ta ori viaţa mea,
De câte date ni-s a înfrunta,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Multe mă-ntrebi şi multe vrei să ştii,
Şi-nvăț şi eu din multele-ţi ştiute,
Că, scotocind, prin lumi necunoscute
Ne ştim iertaţi de mari vinovăţii.

Ştiind ori nu, crezând ori necrezând
Paşii ne merg în sensuri diferite,
Spre zorii zilei încă negrăbite
Când fi-vom unul şi un singur gând.

Ne ştim de ani şi ani şi tot vorbim,
Şi ne cunoaștem tot la fel de bine,
Şi în curând prea greu ne vom abţine,
Ascunşi de-ai lumii ochi, să ne iubim.

miercuri, 21 septembrie 2016

La tine, plouă...

La tine, astă seară, ştiu că plouă,
Şi mai devreme, mult, s-a înserat...
Gândul îmi fuge, parcă-n spre păcat,
Deşi ideea lui deloc nu-i nouă...

Ca-ntr-un trecut ce nu se vrea-n uitare,
Mi te vedeam motiv dezlănţuit,
Dorindu-mă uitând că-s obosit
Ca să mă las sedus de întâmplare.

Cu gust de adevăr ţi-era privirea
Ce mă chema în zborul către cer,
Făcându-mă să vreu, nu doar să sper,
Să nu-mi înfrâng, cu gând absurd, pornirea.

Şi te aveam privirii-n aşteptarea
Care prin faptă îşi avea şi rost
Lăsându-mă să ştiu pe cel ce-am fost
Când confundam răspunsul cu-ntrebarea.

Ploua mărunt şi-ai zis că vremea-i rece,
Şi-n miezul nopţii şi mai frig va fi,
Că timpul nu-l putem încetini,
Dar aşteptând, zăbovitor va trece.

În ritmul ploii ne-a cuprins tăcerea
Şi-apoi un ritm al vieţii ne-a surprins
Simţindu-mă de-al clipei foc aprins,
Ştiindu-te că-mi eşti reînvierea.

Întreaga noapte s-a lăsat trecută
Fără măcar să ştim că a trecut,
Uitând că dinspre seară a-nceput
Ca-n zori să-mi fii a mea, prea cunoscută.

La mine, astă seară, vântul bate...
Deşi înspre apus s-a-ntunecat,
Gândul, îl simt... deja mi l-ai furat...
Şi pasul, înspre drum, se tot abate...

duminică, 11 septembrie 2016

Requiem pentru Tincu

Firul de iarbă-i trist... Stă aplecat...
Nici frunza nu se mişcă în copaci...
Tu, către Cer priveşti... şi taci... doar taci...
Şi dai şi umbrei albul tău curat.

Până şi timpul clipei s-a oprit
Punându-te speranţelor reper,
Drept mărturie că, venind din Cer,
Trăirii pe Pământ te-ai dăruit.

Lumină, peste tot, e-n jurul tău,
Şi Cerul e senin şi luminos,
Ca, adormind, să poţi visa frumos,
Ferit de tot ce e ştiut ca rău.

Nimic nu se vroia tulburător,
Şi întâmplarea se-arăta cu rost,
Lăsându-ne să ştim cam tot ce-ai fost,
Şi fi-vei, Mare Alb, nemuritor...

Când Duhul Sfânt se pogora pe noi
Tu, Tincule, spre Cer te-ai înălţat
De Dumnezeu, la El, fiind chemat
Spre alt destin în lumea de apoi...

Privirii lumii noastre nu mai eşti
Dar într-un Rai al tău eşti mângâiat
De Marii Sfinţi, cei fără de păcat,
De neamul tău şi cete îngereşti.

vineri, 9 septembrie 2016

Repetitoarea întrebare

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De poţi să-mi spui pe unde eşti acum?
Şi nu cred că-i o simplă întâmplare
Că m-aş porni, neobosit, la drum.

Să-ţi recunosc că-mi placi nu-mi este teamă,
Ţi-as spune chiar că-mi eşti un dar promis,
Însă încerc să nu mă iau în seamă
Şi să-ţi aştept mereu venirea-n vis.

Dintr-un îndemn al fiecărei clipe
Te caut, cu privirea, peste tot,
Dedându-mă fireştilor risipe
Pe care, să le-nving, abia mai pot.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi amalgam de gânduri fără rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De vrei să poţi de tine să-mi vorbeşti,
Şi să mă laşi, venind din depărtare,
S-arăt că rost şi dor de viaţă eşti.

Să-mi spui dorinţa nu îmi e ruşine,
Nici să susţin că nu-i un gând smintit,
Însă încerc să pot a mă abţine
De-a-ţi arăta că-s, totuşi, şi grăbit.

Firescul sens al clipei neştiute,
Ce din plural va trece-n singular,
Mi-arată că umilu-mi gând hoinar
E semn iertării faptelor trecute.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi clar consemn de întâmplări cu rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

sâmbătă, 3 septembrie 2016

Te prevăd, te presimt...

Bună seara, iubito...
în vânarea-mi de vânt
Doar un gând de speranţă
îmi mai am pe Pământ,
Ca şi cum doar o rază
dinspre soare-ar veni
Ca să-mi spună de tine,
despre tot ce vom fi...

Te aştept cu dorinţa
ce nu-şi are sfârşit
Orişicâte dezastre
vor mai fi de venit
Că nu-i timpul ce trece,
ci se trec cei ce vor
Să ne pună, în taină,
întâlnirii zăvor...

Ne cunoaştem prin gânduri,
şi prin sensuri ne ştim,
Prin consensul tăcerii,
rost prin fapte voim,
Dar e încă devreme,
orişicât ne-am grăbi,
Dintr-atâta grăbire
prea puţin ne-am iubi.

Fii cu ochii pe vreme,
cerul e schimbător,
Vor fi nopţi cu furtună
ori cu ger zdrobitor,
Într-o seară, cu ploaie,
învăţa-vom, în doi,
Să urcăm iar în Ceruri,
şi să fim iarăşi noi.

Sunt pe drum, înspre tine,
mai am ceva de mers,
Mai puţin de o viaţă,
un întreg Univers,
Dar tu fii pregătită,
nu miza pe destin,
Eu, prin felu-mi de-a fi,
pot veni clandestin.

De-ţi e grea aşteptarea
poţi să-ncerci să visezi,
Cu trăirea-n credința
că-i real tot ce vezi,
Oboseli rătăcite
în trăire resimt,
Bună seara, iubito...
te prevăd, te presimt...

vineri, 2 septembrie 2016

Clipa de veste

Priveşte-mă iubito,
sunt raza unei stele
Ce-n ochii tăi priveşte
când ţi-i înalţi spre ele,
Îţi sunt, când vrei, aproape,
mă şi confund cu tine,
Iar dacă e nevoie,
te-aduc, în vis, la mine.

Când îţi voi da de veste,
spunând că timpul moare
Să ştii că nu mi-e vorba
deloc întâmplătoare
Veni-va o schimbare
mai altfel decât toate
Ca tu să vezi că drumul
altceva-n faţă-ţi scoate...

Cuvintele puţine
în vers de le voi spune,
Să te grăbeşti cu firea
că viaţa-i o minune,
Iar dacă le voi scrie
în rânduri de scrisoare,
Croieşte-ţi haină nouă,
din lacrimă de soare.

Chiar dacă ştiu mai multe
acum trec mai departe,
Mai am încă putere
să scriu o altă carte,
Voi scrie despre viaţă,
cu bune și cu rele,
Şi cât nisip e-n zidul
măreţelor castele.

Când îţi voi da de veste
va fi ultima clipă,
Ca nu cumva, cu gândul,
să faci de timp risipă,
Târziu, spre miez de noapte,
vei şti trăi prin tine
Minunea-ntâmplătoare
cum, dat, ţi se cuvine.

miercuri, 31 august 2016

Povestire prin gând

E toamnă iar, la fel ca altădată,
Plouă mărunt şi chiar şi ceru-i ud,
Dunărea curge, curge-nvolburată
Dându-mi răgazul gându-mi s-aud.

Şi îmi aud povestea care-n minte
Păstrază prima şoaptă, când mi-ai zis,
Să fie şi în fapte, ca-n cuvinte,
Aşa cum, singuri, vieţii ne-am promis.

Te-aveam în fața mea, nerăbdătoare,
Simţindu-mă de tine doritor,
Şi-mi era clar că aşteptarea-ţi doare,
Şi-ţi era clar că, de-a trăi, mi-e dor.

Tăcerea-ţi de-nceput încă îmi spune
Cât de real a fost întâiul pas
Lăsându-mă să simt că-mi eşti minune
Şi-n tine să mă ştiu, pe veci, rămas.

Prin amănunte noaptea mi-e întreagă,
Cu toate câte-au fost de repetat
Ca dat motiv trăirii să-nţeleagă
De ce aşa, şi-atunci, s-a întâmplat.

Şi, întru totul, ziua următoare,
Cu tot firescul ei, limitativ,
Ţi-a fost, mi-a fost, prin faptă-nălţătoare
Spre mai departe, drept, şi sfânt, motiv.

Iar când va fi să fie, altă dată,
Un altă dată nicidecum prea rar,
Te voi privi, la fel, neîmbrăcată,
Şi ne vom fi acelaşi dar din dar.

duminică, 28 august 2016

Ai ani puțini...

Ai ani puţini... Chiar încă eşti copilă,
Puştoaico, uneori, în joacă-ţi zic,
Când mâna-ţi prind, febrilă şi fragilă,
Şi te privesc... şi nu mai zic nimic...

Te văd privind prin razele de soare
Şi ochii-ţi sunt un cer înalt, senin,
Din care te cobori încrezătoare
Că, pentru noi, doar vremuri bune vin.

Pe frunte-mi vezi, brăzdată de tristeţe,
Trecute clipe care încă dor,
Şi-ți spun că ele-s semn de bătrâneţe,
Dar tu, zâmbind, mă faci nemuritor.

Ai ani puţini... spun mulţi şi au dreptate,
Dar prin trăiri pe toţi îi contrazici,
Ţi-e gustul un izvor de voluptate
Când trupul dăruirii ţi-l dedici.

Motive-mi dai mereu de regăsire
Când sânii-ţi tari sub pieptu-mi se strivesc
Şi coapsele-n rotunda lor zvâcnire
Simţiri de neuitat îmi dăruiesc.

În plină noapte, pântecul fierbinte,
Mă face, iar, de tine doritor,
Iar tu-mi şopteşti că-i vremea să ţin minte
Că-n veci mă vrei al tău nemuritor.

Ai ani puţini... şi eu îţi spun, în taină,
Când mi te vrei ca drum fără sfârşit,
Uitând să îţi mai ai o altă haină
Din miez de noapte până-n răsărit.

Timp nu mai am de gânduri rătăcite,
Ori de-ntâmplări trăite pe ascuns,
Că-n tine simt eternele ispite
Şi spun că-mi eşti, doar tu, îndeajuns.

Şi când, uitând de ale lumii spuse,
Priveşti, mereu, departe-n viitor,
Îmi ceri să-mi las pornirile seduse
De visul de a fi nemuritor.

Ai ani puţini... te-arată dimineaţa
Când în tăcere somnul ţi-l privesc,
Şi-un zâmbet cald îţi luminează faţa,
Iar eu, în gând, îţi spun că te iubesc.

duminică, 7 august 2016

Feeric și celest

În trupul tău, exotic şi fragil,
Îmi spui că se petrece o minune,
Că, revenind în tine din exil,
Menirea-ţi e motiv de rugăciune.

Un gând feeric şi un fruct celest
În pântec îţi dă semn de încolţire,
Dându-ţi speranța pragului onest
Ce îl vei trece întru împlinire.

Va fi dovadă că un strop de cer
Rămâne-va etern în urma noastră
Ca semn că rostul nopţii-i efemer
Dar nu-i la fel când noaptea e albastră.

Acum ai semn că timpul s-a oprit
Ca tu să-ţi crezi esenţa ta divină,
Redobândindu-ţi rostul hărăzit,
Sămânţa vieţii prinde rădăcină.

Ţi-ai tot dorit, rostind prin gând şi grai
Că tot mereu, de-ar fi şi-o veşnicie,
În carnea ta şi-n sânge să mă ai
Şi ca pecete urma mea să-ţi fie.

Eternizând o faptă prin cuvânt,
Din şirul lung al celor întâmplate
M-ai nemurit al vieţii pe Pământ
Şi ţi-ai redat deplina libertate.

duminică, 17 iulie 2016

Poetul... omul...

Ca orice om, în trecere spre moarte,
Poetu-i tot un om, firesc, real,
Dar când îşi are nume pus pe carte,
Devine, într-un fel, un ideal.

Ca şi poet, în fel şi chip, trăieşte
Emoţii cu accent imperativ
În profunzimea-n care locuieşte,
Călătorind mereu introspectiv.

Şi e, mereu, o lecţie de viaţă,
Constrânsă-absolutul ei bizar
Ce-ncepe, ca şi prag, de dimineaţă
Ca ziua să nu treacă în zadar.

De multe ori e amplă ipoteză
Cu înţelesuri pline de mister
Când pune moartea într-o paranteză
Şi-şi dă motiv de nemurire-n Cer.

Şi, tot poetul e, o ţintă vie
La margine de veac întemniţat,
Cu drept motiv că el, prin poezie,
Ca un nebun, pe vis a pariat.

Mereu e pus în dubla ipostază
De om normal şi mult prea visător,
De anonim şi om de mare vază,
De prea bogat ori simplu cerşetor.

Dar, de ales, nu are ce alege,
Ce-l ce-i poet, poet este născut,
Poetul nu-i efectul dat de lege,
Fiind, repet, născut și nu făcut.

Ca om trăieşte legea omenească,
Mai mult sau mai puţin fără păcat,
Dar îi e dat mai greu să se ferească
Ca să arate câte-s de-ndreptat.

Iar într-un fel al logicii deşarte
De cei ce nici un vers nu i-au citit,
Îi este intezis a fi o parte
Din lumea-n care viaţa şi-a trăit.

Unii îl cred un geniu, o minune,
Iar alţii-l văd un fel de chip de lut,
Cu sens extrem de mare goliciune,
Vânând himeric umbre din trecut.

El însă crede, chiar când lumea-l neagă,
Că-n lume nu-i nimic întâmplător,
Oricât vor mulţi altceva să-nţeleagă,
Doar sufletului său îşi e dator.

luni, 4 iulie 2016

Așa zis, rar

Din când în când, în taină, cu sfială,
Când ochii-mi, cu dorinţe, te privesc,
Ca într-un vis, ideea dă năvală,
Grăbindu-mă să-ţi spun că... te iubesc.

Nu am curaj, de-a lumii judecată,
Să trec, aşa cum sunt, mai mult grăbit,
Şi să îţi spun direct, ca dintr-odată,
Că n-avem timp, deloc, de irosit.

Te tot privesc, şi ştiu a nu-mi ascunde,
Că te aştept ştiind că vei veni,
În clipa cu simţiri firesc profunde
Aşa cum ştii că ţi s-ar cuveni.

Zăresc apusul, văd că vine seara,
Ziua de-acum se-ndreaptă spre trecut,
Veni-va toamna, căci se trece vara,
Şi-astfel va fi un anotimp pierdut...

Mi-asum, cu ciudă, vremea care trece,
Dar tot nu ştiu de ce nu fac nimic,
De ce aştept să vină vremea rece,
Şi-n fundături de gânduri mă complic.

Nici nu mă-ntreb ce gând îmi dă putere
Să nu-mi găsesc motiv să mă grăbesc,
Şi să aştept, privindu-te-n tăcere,
Să fiu dorinţei tale rost firesc.

marți, 21 iunie 2016

Temei de grăbire

Hai vino, hai, iubito, haide, vino,
O viaţă am avut de aşteptat,
Ca-n clipa nopţii să te strig, Divino!
Chiar de mi-ar zice unii că-i păcat.

Să mă renaşti prin fapte şi cuvinte,
Şi adevăruri pline de-nţeles,
Să-ţi fiu în trup, în suflet şi în minte
Un prea firesc de Dumnezeu ales!

Să laşi odihna să te copleşească
Uitând de orice trecere-n zadar,
Ca să îmi fii, prin legea omenească,
Motiv, credinţă, vis şi avatar...

Să nu-mi opresc a mâinilor pornire
Când sânilor se vor a fi căuş,
Ca să-mi arăţi, prin simpla lor zvâcnire
Ce rost îşi are gândul jucăuş.

Să mi te vrei mereu şi, totdeauna,
Dând faptei forme într-un mod real,
Prin dăruire să împaci furtuna
Ce-aruncă valuri, valuri, înspre mal.

Să pui temei pe simpla întâmplare
Prin marile simţiri ce-o definesc,
Când viitorul se va şti urmare
Ca absolut al rostului lumesc.

Hai vino, hai, iubito, hai, degrabă,
Atât de multă vreme a trecut,
Timpul se trece, dar de noi întreabă
Grăbindu-ne firescul început.

miercuri, 8 iunie 2016

Tu ca îndeajuns

Mi-apari mereu, venind dinspre oriunde,
Chiar şi când uit privirea s-o-nţeleg,
Când viaţa vreau să văd ce îmi ascunde
De nu-mi simt orizontul ca întreg.

Te-arăţi motiv de omenească faptă,
Ca rost să am, ducând-o-nspre sfârşit,
Găsindu-i cale neschimbată, dreaptă,
Cu sens înspre eternul infinit.

Oricât de mare-i gândul ca dorinţă,
Doar începutul pare că-l trăiesc,
Că restul, ca procesul de conştiinţă,
Ar vrea să-i spun de ce mă tot grăbesc.

Şi doar găsind puterea-n amintire,
Şi doar visând că lângă mine eşti,
Mă regăsesc şi îmi revin în fire,
Şi nu mă pierd în vorbe şi povești.

Mereu se-ntâmplă, rar de tot pot spune,
Dar adevărul nu ţi-l ţin ascuns,
Că doar prin tine viaţa-i o minune
Şi numai tu o faci îndeajuns.

De-ar fi să fiu cu orişice femeie,
În mod legal sau doar în mod formal,
Aprinderii-mi doar tu poţi fi scânteie,
Oricât îmi spui c-aşa nu e normal.

duminică, 5 iunie 2016

Ploaia de noapte albă

Am să vin iubito, pe la tine,
Am s-ajung târziu, pe-nserat...
Ploaia prea puţin se va abţine...
Ne va fi îndemn de rod bogat...

Nu-ţi va fi ştiut mai dinainte,
Chiar nici eu nu am să ştiu nimic...
Gândul simt că, uneori, te minte,
Uneori, în gânduri, mă complic.

Vom trăi o noapte nedormită,
Plină de dorinţe şi trăiri,
Şi de ploaia, ce, deja grăbită,
Ne va înzidi în amintiri.

Doar trecut va fi de miez de noapte
Când vei şti de ce nu te-ai opus,
Şi prin îngânate, simple, şoapte,
M-ai făcut de vis să fiu sedus.

Pântecu-ţi va fi fără odihnă,
Însuşindu-şi rostul de altar,
Unde sufletu-mi găseşte tihnă
După-atâtea zbateri în zadar.

Ploaia va-nceta spre dimineaţă...
Către zori şi noi vom adormi,
Doritori de-a izbândi în viaţă,
Împăcaţi că nu putem muri.

Ziua ne va fi, ca-ntotdeauna,
Pusă-n seama traiului real,
Căruia-i plătim mereu arvuna
Tot sperând că intră în normal.

Şi-am să vin, la fel, şi altă dată,
Chiar în plină zi, cu cer senin,
Ca, având dorinţa împăcată,
Să-ţi dorești să vin şi să revin.

joi, 2 iunie 2016

Vrerea de repede

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu avem motiv de timp pierdut,
Lăsând să vină toate de la sine,
Uitând s-avem o clipă de trecut.

Să treacă-n noapte ziua, printr-o seară,
Strivită de-al speranţei viitor,
Care, făptaş fiind, vei vrea să-mi ceară
Să-ţi fiu promis, în veci, nemuritor.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-am motiv speranţa să-mi ascund,
Când chiar de mine nu îmi mai convine
Şi-n gânduri întristate mă afund.

Să ne lăsăm, trăind ca-ntr-o-ntâmplare,
A fi ce sunt, a fi ceea ce eşti,
Tu răbdătoare, eu fără răbdare,
Ca mari eroi ai unei mari poveşti.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-ai motiv să spui că n-ai ştiut,
Şi-astfel să n-ai de ce te mai reţine
În a-ţi dori mai multul absolut.

Să fim părtaşi la marea regăsire
A tot ce suntem noi prin însăşi noi,
Îndatoraţii trăirii în iubire
A faptelor ce nu dau înapoi.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu ne mai grăbim, surprinşi de dor,
Să fiu cu tine şi să fii cu mine,
Dorindu-ne firescul viitor.

miercuri, 1 iunie 2016

Seara de-ntâmplare

Ne-am cunoscut de mult... dintr-o-ntâmplare,
Într-un trecut, în felul lui firesc,
Când ne gândeam că lumea-i mult prea mare
Şi, cei la fel, cu greu se întâlnesc.

Sub ploi de stele, vorbe despre viaţă,
Ne-au prins în jocul unui simţ grăbit,
Şi prin spărtura copcilor de gheaţă
Ne-au arătat al zilei răsărit.

Şi tu, şi eu, priveam înspre departe,
Uitând să mai trăim şi în prezent,
Mereu plecaţi cu gându-n altă parte,
Visând inconsecvent şi imprudent.

Acea-ntâmplare, parcă prevestită,
De mult prea multe semne şi-ntrebări,
Prin tot ce-a fost, azi o numim menită,
Întoarcerii, spre noi, din căutări.

Simpla simţire s-a-ntrecut pe sine,
Prin gesturi simple s-a făcut răspuns,
Ne-a arătat că ne putem reţine,
Dar focul vieţii arde pe ascuns.

Noaptea-n văpăi şi ziua-n cutezanţă,
Dorinţelor pe tine te-a redat,
Şi m-a-nvățat, să cred că, prin speranţă,
Trăiri avea-voi, cum îmi este dat.

Când viaţa-şi are gândul împotrivă
Şi adieri de vânt se simt furtuni,
Valul ne duce, printr-a lui derivă,
Spre mult prea necrezutele minuni.

Ne-a fost minune clipa dintr-o noapte
În care ne-am trezit, întâmplător,
Porniţi, fără motive, înspre fapte
Ca-ntr-un firesc ce ne era dator.

Într-un destin ce n-a-ndrăznit să moară,
Ştiindu-se a fi de neschimbat,
Ne-a readus a zilei simplă seară
Şi vieţii, calea dreaptă, i-a redat.

sâmbătă, 21 mai 2016

Riscul de-a tot spune

Am spus, mai spun, și tot mereu voi spune,
Chiar de va fi să fiu numit ţicnit,
Că drumul ni-i pe muchii de cuţit
Dar prea puţin gândim spre fapte bune...

Şi spun că ni-i credinţa de faţadă,
Ne îmbătăm cu vise şi poveşti,
Ne închinăm puterilor cereşti
Sperând, ca ele, ce vrem noi să vadă.

Ne dăm mereu în stambă, în mai toate,
Şi dăm puteri atâtor mincinoşi,
Apoi ne arătăm neputincioşi
Dar tot ne punem singuri beţe-n roate.

Ne vrem respect, ne vrem priviţi cu stimă,
Dar respectăm doar hainele de preţ,
Doar scrisul caligrafic şi citeţ,
Şi vorba ce prea multe nu exprimă.

Spun că n-avem nici minima decenţă
De-a recunoaşte că puţine ştim,
Şi chiar pe noi, în sine, ne minţim,
Vorbind de-o absolută elocvenţă.

Luăm în seamă, fără de-ndoială,
Pe cei ce la mai toate se pricep,
Chiar dacă toate spusele încep
Cu tragerea cuiva la socoteală.

La ochii lumii ne ţintim privirea
Atenţi la toate ce se mişcă-n jur,
Ca nu cumva acuza de sperjur
Să ştim că-nnobilează omenirea.

Am spus, şi spun, şi încă voi tot spune,
Tot ce mi-e dat să văd ori să-nţeleg
Chiar dacă unii-mi zic că nu-s întreg
Când cred că prea puţine fapte-s bune!

vineri, 29 aprilie 2016

Seninul infinit

Privindu-te, simt clipa ca fior,
Nu-mi pasă că văd zorii-n nori de ceaţă,
Cum nici nu cred că trebuie să mor
Ca să-nţeleg ce dat mi-a fost în viaţă.

Privesc odihna vârfului de brad
Când vântul, obosit, se odihneşte,
Şi văd izvoare căutând în vad
Căderea, ce-ntr-un fel, le nemureşte.

Ţi-am tot vorbit de nori şi cer senin,
De flori ce dau prăpastiei culoare,
Ca nu cumva să uiţi ce vremuri vin,
Negând esenţa razelor de soare.

Şi-am ascultat cum mugurii vorbesc
De noi, de amintiri, de legăminte,
De faptele ce încă definesc
Dorinţele de-a merge înainte.

Despre ce-a fost prea multe nu îţi spun,
Oricâte neştiute-mi sunt ştiute,
Mult prea uşor mi-ar fi, dar îmi impun,
Să nu bat numai drumuri cunoscute.

Acum privesc, din nou, spre răsărit,
Seninul cer din zori de dimineaţă,
Cu gând de-a merge până-n infinit
În tot răstimpul restului de viaţă.

Fiindu-ne motiv de legământ,
Descătuşaţi, cu inimi larg deschise
Şi dezbrăcaţi de-al trecerii veşmânt,
Să ne iubim, croind şi alte vise.

marți, 26 aprilie 2016

Evidentul întâmplător

Ne-am cunoscut din simpa întâmplare
Că dat a fost, pe drum, să ne-ntâlnim,
Tu, înspre altă lume călătoare,
Eu încercând să fiu doar anonim.

S-a spart oglinda-n clipa răzvrătită
De mult prea multa punere la zid,
Prin gândul ce-i spunea că-i doar ispită
Care-şi ascunde dreptul rost perfid.

Uitând durerea patimii în rană,
Ne-am vrut puteri de-a fi învingători
Şi-a dezrobi condiţia umană
Din patima atâtor vechi erori.

Cam totul a fost dat firesc să fie,
Ne arătam a fi un tot întreg,
Întreaga zi şi noapte-mi erai mie
Mister ce-mi tot cereai să îl dezleg.

Te ştiu acum, paradoxal, pierdută
Şi însăşi tu declari că te-ai pierdut,
Vrând să te cred că-mi eşti necunoscută,
Ca un adevăr etern şi absolut.

Ajuns-am, într-un fel, într-o răscruce
În care chiar şi timpul stă pe loc
Nemaiştiind pe unde s-o apuce,
Ca să se treacă fără echivoc.

Povara vorbei laşi să se-ntrevadă,
Ca să consimt că suntem la final
Că sub cortina, care stă să cadă,
Stă sensul înţelesului dual.

Dar, ştii şi tu... În formă absolută
Doar moartea poate fi şi prag, şi zid,
Că, mai tot timpul, ultima redută
Nu e nicicum un scut deplin, solid.

Din noaptea mea de veghe-n insomnie,
Recunoscând că vieţii îmi lipseşti,
Las timpul tratament, cam dur, să fie...
Ştiind şi el că, totuşi, mă iubeşti.

Îţi las, tăcut, puterea de-a alege,
Între "cu mult mai mult" şi "prea puţin",
Între "a vrea a crede şi-nţelege"
Şi-un crez normal cu iz de cabotin.

Ca să tot ai motiv de-a nu te teme
Te-mbrăţişez, cu patimă, în gând,
În zori de zi, când altfel ar fi vreme
De-a-ncepe ziua ca un foc arzând.

Iar dacă simţi răscrucea ca o cruce,
Şi, fără veste, zvâcnet de trăiri,
Drumul spre mine iar te va aduce,
Îndatorat fireştii nemuriri.

Ne-am cunoscut c-aşa a fost să fie,
Trăind, acelaşi gând, ce-ntâmplător,
Te-a dăruit, pe nesimţite, mie,
Din drum m-a-ntors şi am uitat să mor.

luni, 11 aprilie 2016

Timp prin dorințe

Dorinţe-aveam... Să prind în palme luna,
Să ţi-o aduc şi numai tu s-o ai,
Şi să-ţi rămână ţie totdeauna,
Ca în lumina ei, pe veci, să stai.

Chiar încercam să fie cu putinţă
Cerul întreg să-l fac a fi al tău,
Şi, prin a înălţimii consecinţă,
Să nu te temi că ceva-ţi face rău.

Un mâine nu-mi doream să mai existe,
Cât exista un azi suficient,
Care mustea de sensuri realiste
Şi de-al trăirii rost preponderent.

Dorinţe am... şi-aş vrea să-ţi văd privirea
Cuprinsă de speranţe și avânt,
Simţind că datorie-ţi e menirea
De-a ţine,-n viaţă, viaţa pe Pământ.

Încă mai vreau ca vechea lumii lege,
De care lumea pare c-a uitat,
Dreptul firesc să nu ţi-l mai renege
Ferindu-te de orişice păcat.

Spre mâine să priveşti fără să-ţi pese
Ştiind că fi-va tot un azi real,
Ce vine cu trăiri mai mult alese
Mizând pe rostul tau primordial.

luni, 4 aprilie 2016

Coerent, chiar prezumtiv

Se trece vremea, zicem... timpul trece,
Orice sfârşit e semn de nou avânt,
Nu orice noapte, însă, este rece,
Când poate fi schimbată prin cuvânt.

Se-ntâmplă toate cum e dat să fie,
Dar ce-i dorit nicicând nu e uitat,
Că-i vreme de schimbări deja se ştie...
Puţin mai e... mai ai de aşteptat!...

Noi n-avem timp... Şi timpul ne grăbeşte,
Chiar ne retează gândul de ocol,
Şi-n felul lui, în taină ne vorbeşte,
Chiar dacă riscă să se dea de gol.

Veni-vor clipe, fără să aştepte,
Să-ţi spună că-i normal să nu te miri,
Când pierzi priviri ce vor să te îndrepte
Spre fapte doritoare de-mpliniri.

Şi locuri vor veni să îţi arate
Că sunt altfel decât ştiai c-au fost
Ca să accepţi că vremuri minunate
Le poţi avea doar dacă le dai rost.

Şi va veni, în noapte, întâmplarea,
Cu rostul unui gând ce l-am promis,
Ca fapta să te rupă de urmarea
Ce, prea de mult, te sperie în vis.

Nu mai fugi de tine, n-ai motive,
Hai, fă-ţi curaj şi spune-mi, coerent,
Ideile cu sensuri prezumtive,
Ca să avem şi timp suficient.

duminică, 27 martie 2016

Știutele neștiute

Când te-ai născut ştiai ce îţi e viaţa...
Acum pe gânduri, în alegeri stai...
În orice zi, de vrei, să mai spargi gheaţa,
De adevăruri parte poţi să ai...

Ştiai, în amănunt, că multe rele
Puteau să fie altfel... dar n-au fost...
Prea mult ţi-ai vrut privirea înspre stele
Şi azi, cum vezi, îţi spui că n-aveau rost...

La început n-aveai de ce te teme,
Dar valul vieţii te-a cam luat pe sus
Şi-ai început să-ţi faci, în gând, probleme
Că n-ai să poţi să spui ce ai de spus.

Ştiai ce-i greu, ştiai ce-o să se-ntâmple,
Şi că ar fi posibil să greşeşti,
Că de va fi prea-multul alb pe tâmple,
Nu te-ai zbătut, degeaba, să trăieşti.

Când te-ai născut ştiai că vorba zisă
E zămislită, mai de mult, în gând,
Şi nu-i de nici o faptă compromisă,
Prezentul existenţei guvernând.

Acum nu ştii nimic... Toate-s uitate,
Şi n-ai dovezi să crezi că vei mai şti,
Deşi-n trăiri de fapte întâmplate
Ţi se arată mult din ce va fi.

Şi-n gând, şi-n vorbe, chiar ţi se arată
Ce-ai de făcut şi teamă-ţi e să faci...
Odată însă e ca niciodată,
Doar făptuind vei şti de ce nu taci...

vineri, 25 martie 2016

Cât altfel?

Mai visezi, iubito, primăvara?
Îţi mai dă venirea ei fiori?
Nu renunţi să-ţi umpli călimara
Ca să-mi scrii, ce ai visat, în zori?

Zici că nu-nţelegi ce se petrece?
Crezi, din când în când, că stai pe jar?
Tot mai vrei să simţi, când vântu-i rece,
Că împotrivirea-i e-n zadar?

Mai alergi pe ţărmuri s-asculţi marea?
Seara, spre apusuri tot priveşti?
Încă-ţi mai doreşti îndepărtarea
Ca să te convingi că mă iubeşti?

Să fii tu mai vrei să ai putere?
În firescul nopţii poţi să crezi?
Te-ai mai vrea-mbătată de-o părere
Doar ca să îmi spui că tu cedezi?

Mai priveşti, în zori, înspre fereastră?
Te mai temi că apele-s adânci?
Când vorbeşti cu florile din glastră
Ţi-aminteşti ce flori mai cresc pe stânci?

La-ntrebări eu aş avea răspuns,
Dar răspunsul meu nu-de ajuns...

miercuri, 23 martie 2016

Venire de primăvară

Iubito, vine, iată, primăvara,
Din depărtări se-aud venind cocori,
Începe să se ducă-n noapte seara,
Şi-n cer aleargă, albi şi negri, nori.

Sunt tot mai multe flori ce dau culoare
Trăirilor cu iz de fantezii,
Având însemnul lacrimii de soare
Care dă viaţă zorilor târzii.

N-avem motiv să punem la-ndoială
Pasul ştrengar al gerului rebel,
Chiar dacă cere, tainic, socoteală,
Speranţei lumii de-a trăi altfel.

Doar ploaia pune preţ, enorm, pe clipă,
Şi ne-o arată, şiroind pe geam,
Făcând, de ispitiri, o grea risipă
Ca s-o trăim aşa cum ne-o doream.

Ziua-i altfel şi tot mai mult sporeşte,
Lumina-şi are timp, mai mult, de noi,
Firul de iarbă înspre ea priveşte
Nu îşi mai vrea un drum spre înapoi.

Iubito, vine, iată, primăvara,
Se-arată chiar şi-n susur de izvor,
Priveşte zorii ca să vezi că seara
Musteşte de speranţe şi de dor.

marți, 15 martie 2016

Altfel... la fel...

Mi-am adus în seara-aceasta-aminte,
De moş Pătru Gheorghe din Podeni,
Care, când vorbea de cele sfinte,
Nu-şi uita strămoşii lui, olteni.

Povestea de vremuri şi de vreme,
Despre boli lumeşti fără de leac,
Despre lumea plină de probleme
Ce-i era ştiută de un veac.

Viața l-a purtat şi prin războaie,
Şi-a văzut prietenii cum mor,
Învăţând să nu se înconvoaie
Doar ca să îi fie mai uşor.

A muncit săpând în piatră seacă,
A adus din văi, pe munţi, pământ,
Şi-a-nțeles, prin muncă, să îi placă
De acei ce nu spun vorbe-n vânt.

"Multe mi-a fost dat să văd în viaţă,
Drumul spre departe m-a tot dus,
Am văzut comori în copci de gheaţă
Şi pe mulţi căzând de mult prea sus".

"Am ajuns de casa mea departe,
Pe oriunde mă puteam opri,
Că munceam şi mai ştiam şi carte,
Dar doar româneşte-am vrut vorbi".

"N-a fost chip să mă gândesc vreodată
Să îi las, printre străini, pe-ai mei,
Că mi-au fost mai mult ca lumea toată,
Care-i doar o cloacă de mişei".

"Azi trăim, ca dracii, într-o ţară
Care doar ca nume s-a păstrat,
Unde cel sărac, de-i dat să moară,
N-are bani să fie îngropat".

"Voievozii noştri-s doar morminte,
Greu şi-n cărţi de-şi mai găsesc un loc,
Cei de azi n-au fapte, doar cuvinte,
Însă dau, la-ntreaga ţară, foc".

"Cine ştie, taică, ce-o să fie?...
Poate iar ne-aduc un hop-în-ţol,
Că de-atâta foame şi prostie
Ne-nchinăm la măşti de staniol".

"Ne holbăm la vorbe ticluite
Spuse, ori peltic, ori sâsâit,
Şi crezând în cele auzite
Am ajuns doar buni de ţopăit".

"Avem feţele mereu mascate,
Suntem când cuminţi, când nesimţiţi,
Minţile ne sunt parcă spălate...
O s-ajungem ţară de smintiţi".

"Omul tot mai mult se urâţâşte,
Rânduiala vieţii s-a strâmbat,
De păcat mereu se tot vorbeşte
Dar mereu se cade în păcat".

"Câți mai ştiu ce-i frica de ruşine?
Fetele se vând, pe bani, oricui...
Nu ştiu Dumnezeu cum ne mai ţine,
Că ni-i fapta împotriva Lui".

"Cei ce-s astăzi tineri beau pe rupte,
Nu se-arată-n stare de nimic,
Dar, când vor, din tot ce-i bun să-nfrupte,
Chiar de bărbăţie se dezic".

"Casele de-acum nu au căldură,
Greu se intră-n ele, pe furiş,
Dar ocara stă în bătătură
Şi priveşte înspre cer cruciş".

"Cu femei biserica e plină,
Şi le vezi cu chip evlavios,
Însă chiar şi-atunci când se închină,
Se gândesc a trage un folos".

"Când a fost în sat să n-avem popă,
Mă duceam, duminica, în sat,
Şi spuneam a zilei pericopă
Ca să fiu, cu mine, împăcat".

"De crezut mai nimeni nu mai crede
Nici în om şi nici în Dumnezeu,
Nici măcar în ceea ce se vede,
Şi se minte mult şi cu tupeu".

Mi-am adus aminte astă seară
Despre multe câte mi-a mai zis,
Şi gândeam că, poate, înspre vară,
Să ajung la el, cum i-am promis.

A zis multe... Toate-s neuitate,
Uneori am zis că-i prooroc,
Multe spuse chiar sunt întâmplate,
Altele sunt încă jar şi foc.

Când eram, în scris, spre încheiere,
M-am simţit pierdut, fără curaj,
Că citeam, cu-n pas de-ntârziere,
Un mai vechi, cumva pierdut, mesaj.

La un ceas trecut, după amiază,
Şi moş Pătru Gheorghe a plecat...
Liniştit, cu-aceeaşi minte trează,
Într-un sat, din Ceruri, s-a mutat.

marți, 8 martie 2016

Vis de veghe

O noapte-ntreagă am privit spre tine,
Nimic nu se mişca în jurul tău,
Deşi simţeam că nu îţi este bine,
Nu-nţelegeam de unde-atâta rău...

Am adormit târziu, spre dimineaţă,
Tot aşteptând să văd măcar un gând,
Şi m-am trezit în vis, orbit de ceaţă,
Pe tobogane lungi mereu căzând.

Tăcerea nu era decât o mască
Sub care amintiri mai vechi ţipau,
Şi încercau, cumva, să te prostească
Că rost mai au, aşa cum îşi aveau.

Vorbe puţine ce conţin esenţe,
Puse cândva în forme de minciuni,
Se atârnau de mari sau mici carenţe
Fardând banalităţi ca mari minuni.

Şi, ca să fii, în viaţă, tot grăbită,
Când toţi, de fapt, din amintiri îţi fug,
Ţi se-arăta, în umbră de ispită,
Cum ard copiii nedoriţi pe rug.

În plină zi, când falduri de lumină
Umbrei puneau un clar şi demn contur,
Trezindu-mă cu mintea-n carantină,
Te căutam, ca-n vis, prin împrejur.

Trecuse noaptea, mi-aminteam de tine,
De somnul tău şi visul zbuciumat,
De gândul că o nouă vreme vine
Şi-ai să te vrei trăind fără păcat.

sâmbătă, 20 februarie 2016

Fireasca margine de noapte

Ne-am regăsit în marginea de noapte,
Ce rostuia privirile în gol,
Când gândul n-avea loc de-atâtea fapte
Scăpate de-al firescului control.

Putem să spunem că din întâmplare,
Că unele idei au coincis,
Sau că-ntr-o lume care nu-i prea mare,
Conjuncturalul, rosturi a decis.

Însă firescul vieţii, ca idee,
Nu-şi lasă tot motivul înțeles,
Ştiut fiind, că tu, fiind femeie,
Dorinţei îi doreşti un drum ales.

Şi n-avem noi destulă claritate
Să desluşim al tainei calendar,
Dar când trăi-vom fapte întâmplate
Rostul acelei nopţi ne va fi clar.

Din miezul zilei, înspre prag de seară,
Vom fi o-ntreagă lume doar noi doi,
Trăind în formă pură, singulară,
Sfânta poveste-a marilor eroi.

Iar nopţile ce vor urma să vină,
Purtând pecetea nopţii de-nceput,
Avea-vor cer senin şi lună plină,
Şi gând spre viitorul absolut.

vineri, 19 februarie 2016

Întreaga primă noapte

O noapte-ntreagă, chiar din prima seară,
Ne vom trezi de gânduri mari cuprinşi,
Uita-vom motivările afară,
De-ale speranţei clipe fiind învinşi.

Acum îţi spui că sigur eşti convinsă
De drumul ce se-arată mergător
Însă-i doar teama de-a nu fi cuprinsă
Într-un vârtej al altui timp, de dor...

În vise-ţi duci dorinţe de-mplinire
Ca să te-mpaci cu viaţa zi de zi,
Şi să accepţi că simpla amăgire
E bună când altfel nu poate fi.

Clipa speranţei, mută, tot aşteaptă
Pornirea de-a trăi şi-n vremuri noi,
Pornirea de-a avea o cale dreaptă,
Fără priviri fugare spre-napoi.

Şi, într-o seară, ea va fi venită,
Zvâcnind din somnul ce-l credeai firesc,
Când tu dorind, ştiindu-te dorită,
Mă vei zori, văzând că zăbovesc.

Trezi-te-vei şi tu, lăsându-ţi viaţa
Să-şi aibă pasul mai puţin grăbit,
Să ştii, din nou, că vine dimineaţa
Abia când vezi că zorii s-au ivit.

Şi va fi noaptea, când se vrea, întreagă,
Motiv de-a se nota în calendar,
Fiind în stare singură s-aleagă
Uitarea multor treceri în zadar.

marți, 9 februarie 2016

Zvâcniri în roșu

La miezul nopţii,-n cumpăna de ani,
Când timpul încerca să se-ntârzie,
Ne-am fost, o clipă, vieţii artizani
Trăind-o ca şi pură fantezie.

Te-ai îmbrăcat în roşu... N-am putut,
Privindu-ţi lunecarea graţioasă,
Să-mi amintesc c-avem deja trecut,
Şi să m-abţin să spun că eşti frumoasă.

Pe portativul trupului flămând,
Privirea-mi, mai într-una, se-avânta,
Găsind dorinţa-n valuri fremătând,
Oprindu-mă pe gânduri a mai sta.

Iar când, trecându-ţi mâna peste sâni,
Simţeam văpaia focului arzândă,
Ştiind că-n pântec gândul ţi-l îngâni,
Văzându-mi aşteptarea stând la pândă.

Zvâcnea în tâmple sângele proscris
Şi coapsele-ţi, sub mâna în cădere,
Ce mă-ndemnau s-arăt că sunt decis
Să descriptez cifratele-ţi mistere.

Cândva, ți-am zis în roşu să te-mbraci,
Roşul râvnit de marea pasiune,
Şi-n noaptea-aceea, dat ţi-a fost s-o faci,
Stârnind pornirea-mi spre perfecţiune.

Ţi-am aşternut pe sâni un vis plăpând,
Dar sidefiul pântecului moale,
M-a-mpins spre faptă, conştientizând,
Concretul clipei creaţionale.

Nici eu, nici tu, nu ştim ce-a mai urmat,
Când clipa nopţii s-a lăsat convinsă
Şi sub lumini de focuri n-a-ncetat
În jocul nostru să se ştie prinsă.

Doar ne-am trezit pe prag de zori de zi,
Îmbrăţişaţi de-a nopţii-mpreunare,
Deja datori spre ani ce vor veni
Cu un motiv de vis şi înălţare.

joi, 28 ianuarie 2016

Ceas de întâlnire

Iubito, ceasul bate, face semn
Că ne-ntâlnim cu ce se va-ntâmpla,
Şi ne promite-n felul lui, solemn,
Că-n veşnicii, prin fapte vom intra...

Nu-ţi fie teamă, nu e un blestem,
Nu-s nici motive de-a te-mpovăra,
Va fi, cu-adevărat, un gest suprem,
Ce-n altă lume te va arunca.

Ascultă vântul cum te-ndeamnă blând
A te-nţelege tu cu viaţa ta,
Şi lasă-l, când îţi fură vreun gând,
Nu-i sta în cale, orişicum ţi-l ia.

Când lacrima ţi se arată-n vis,
Nu mai fi tristă, ştii că vei uita,
Absurdul orişicărui compromis
Ce căi de neputinţi îţi arăta.

Trecut e timpul, n-are sens invers,
Fii pregătită dar, nu regreta,
Prin soartă încă mult avem de mers,
Din mers vedea-vei tot ce va urma.

joi, 21 ianuarie 2016

Alb în frig

Frigul tot creşte clipă de clipă,
Albul se-gheaţă și e mai pur,
Iarna, de geruri, face risipă
Ca să dea lumii un alt contur.

Ziua se face albă-n zăpadă,
Şi străluceşte, prinsă de ger,
Soarele-ncearcă să se-ntrevadă,
Găsind deschisă poarta spre cer.

Prin viscolire se-arată seara,
Prinzând cu patos ceru-n chenar,
Şi-l troienește, punând povara
Pe tot ce-ncearcă a-i fi contrar.

Noaptea încearcă, fiind dat să vină,
Să pună piedici căderii-n gol,
Cerşind la stele strop de lumină,
Îndeamnă vântul a fi domol.

Dar frigul creşte, clipă de clipă,
Albu-i de gheaţă... rece și dur,
Malul de apă spre ceruri ţipă,
Gheaţa-l constrânge-ntr-al ei contur.