sâmbătă, 20 februarie 2016

Fireasca margine de noapte

Ne-am regăsit în marginea de noapte,
Ce rostuia privirile în gol,
Când gândul n-avea loc de-atâtea fapte
Scăpate de-al firescului control.

Putem să spunem că din întâmplare,
Că unele idei au coincis,
Sau că-ntr-o lume care nu-i prea mare,
Conjuncturalul, rosturi a decis.

Însă firescul vieţii, ca idee,
Nu-şi lasă tot motivul înțeles,
Ştiut fiind, că tu, fiind femeie,
Dorinţei îi doreşti un drum ales.

Şi n-avem noi destulă claritate
Să desluşim al tainei calendar,
Dar când trăi-vom fapte întâmplate
Rostul acelei nopţi ne va fi clar.

Din miezul zilei, înspre prag de seară,
Vom fi o-ntreagă lume doar noi doi,
Trăind în formă pură, singulară,
Sfânta poveste-a marilor eroi.

Iar nopţile ce vor urma să vină,
Purtând pecetea nopţii de-nceput,
Avea-vor cer senin şi lună plină,
Şi gând spre viitorul absolut.

vineri, 19 februarie 2016

Întreaga primă noapte

O noapte-ntreagă, chiar din prima seară,
Ne vom trezi de gânduri mari cuprinşi,
Uita-vom motivările afară,
De-ale speranţei clipe fiind învinşi.

Acum îţi spui că sigur eşti convinsă
De drumul ce se-arată mergător
Însă-i doar teama de-a nu fi cuprinsă
Într-un vârtej al altui timp, de dor...

În vise-ţi duci dorinţe de-mplinire
Ca să te-mpaci cu viaţa zi de zi,
Şi să accepţi că simpla amăgire
E bună când altfel nu poate fi.

Clipa speranţei, mută, tot aşteaptă
Pornirea de-a trăi şi-n vremuri noi,
Pornirea de-a avea o cale dreaptă,
Fără priviri fugare spre-napoi.

Şi, într-o seară, ea va fi venită,
Zvâcnind din somnul ce-l credeai firesc,
Când tu dorind, ştiindu-te dorită,
Mă vei zori, văzând că zăbovesc.

Trezi-te-vei şi tu, lăsându-ţi viaţa
Să-şi aibă pasul mai puţin grăbit,
Să ştii, din nou, că vine dimineaţa
Abia când vezi că zorii s-au ivit.

Şi va fi noaptea, când se vrea, întreagă,
Motiv de-a se nota în calendar,
Fiind în stare singură s-aleagă
Uitarea multor treceri în zadar.

marți, 9 februarie 2016

Zvâcniri în roșu

La miezul nopţii,-n cumpăna de ani,
Când timpul încerca să se-ntârzie,
Ne-am fost, o clipă, vieţii artizani
Trăind-o ca şi pură fantezie.

Te-ai îmbrăcat în roşu... N-am putut,
Privindu-ţi lunecarea graţioasă,
Să-mi amintesc c-avem deja trecut,
Şi să m-abţin să spun că eşti frumoasă.

Pe portativul trupului flămând,
Privirea-mi, mai într-una, se-avânta,
Găsind dorinţa-n valuri fremătând,
Oprindu-mă pe gânduri a mai sta.

Iar când, trecându-ţi mâna peste sâni,
Simţeam văpaia focului arzândă,
Ştiind că-n pântec gândul ţi-l îngâni,
Văzându-mi aşteptarea stând la pândă.

Zvâcnea în tâmple sângele proscris
Şi coapsele-ţi, sub mâna în cădere,
Ce mă-ndemnau s-arăt că sunt decis
Să descriptez cifratele-ţi mistere.

Cândva, ți-am zis în roşu să te-mbraci,
Roşul râvnit de marea pasiune,
Şi-n noaptea-aceea, dat ţi-a fost s-o faci,
Stârnind pornirea-mi spre perfecţiune.

Ţi-am aşternut pe sâni un vis plăpând,
Dar sidefiul pântecului moale,
M-a-mpins spre faptă, conştientizând,
Concretul clipei creaţionale.

Nici eu, nici tu, nu ştim ce-a mai urmat,
Când clipa nopţii s-a lăsat convinsă
Şi sub lumini de focuri n-a-ncetat
În jocul nostru să se ştie prinsă.

Doar ne-am trezit pe prag de zori de zi,
Îmbrăţişaţi de-a nopţii-mpreunare,
Deja datori spre ani ce vor veni
Cu un motiv de vis şi înălţare.