vineri, 29 aprilie 2016

Seninul infinit

Privindu-te, simt clipa ca fior,
Nu-mi pasă că văd zorii-n nori de ceaţă,
Cum nici nu cred că trebuie să mor
Ca să-nţeleg ce dat mi-a fost în viaţă.

Privesc odihna vârfului de brad
Când vântul, obosit, se odihneşte,
Şi văd izvoare căutând în vad
Căderea, ce-ntr-un fel, le nemureşte.

Ţi-am tot vorbit de nori şi cer senin,
De flori ce dau prăpastiei culoare,
Ca nu cumva să uiţi ce vremuri vin,
Negând esenţa razelor de soare.

Şi-am ascultat cum mugurii vorbesc
De noi, de amintiri, de legăminte,
De faptele ce încă definesc
Dorinţele de-a merge înainte.

Despre ce-a fost prea multe nu îţi spun,
Oricâte neştiute-mi sunt ştiute,
Mult prea uşor mi-ar fi, dar îmi impun,
Să nu bat numai drumuri cunoscute.

Acum privesc, din nou, spre răsărit,
Seninul cer din zori de dimineaţă,
Cu gând de-a merge până-n infinit
În tot răstimpul restului de viaţă.

Fiindu-ne motiv de legământ,
Descătuşaţi, cu inimi larg deschise
Şi dezbrăcaţi de-al trecerii veşmânt,
Să ne iubim, croind şi alte vise.

marți, 26 aprilie 2016

Evidentul întâmplător

Ne-am cunoscut din simpa întâmplare
Că dat a fost, pe drum, să ne-ntâlnim,
Tu, înspre altă lume călătoare,
Eu încercând să fiu doar anonim.

S-a spart oglinda-n clipa răzvrătită
De mult prea multa punere la zid,
Prin gândul ce-i spunea că-i doar ispită
Care-şi ascunde dreptul rost perfid.

Uitând durerea patimii în rană,
Ne-am vrut puteri de-a fi învingători
Şi-a dezrobi condiţia umană
Din patima atâtor vechi erori.

Cam totul a fost dat firesc să fie,
Ne arătam a fi un tot întreg,
Întreaga zi şi noapte-mi erai mie
Mister ce-mi tot cereai să îl dezleg.

Te ştiu acum, paradoxal, pierdută
Şi însăşi tu declari că te-ai pierdut,
Vrând să te cred că-mi eşti necunoscută,
Ca un adevăr etern şi absolut.

Ajuns-am, într-un fel, într-o răscruce
În care chiar şi timpul stă pe loc
Nemaiştiind pe unde s-o apuce,
Ca să se treacă fără echivoc.

Povara vorbei laşi să se-ntrevadă,
Ca să consimt că suntem la final
Că sub cortina, care stă să cadă,
Stă sensul înţelesului dual.

Dar, ştii şi tu... În formă absolută
Doar moartea poate fi şi prag, şi zid,
Că, mai tot timpul, ultima redută
Nu e nicicum un scut deplin, solid.

Din noaptea mea de veghe-n insomnie,
Recunoscând că vieţii îmi lipseşti,
Las timpul tratament, cam dur, să fie...
Ştiind şi el că, totuşi, mă iubeşti.

Îţi las, tăcut, puterea de-a alege,
Între "cu mult mai mult" şi "prea puţin",
Între "a vrea a crede şi-nţelege"
Şi-un crez normal cu iz de cabotin.

Ca să tot ai motiv de-a nu te teme
Te-mbrăţişez, cu patimă, în gând,
În zori de zi, când altfel ar fi vreme
De-a-ncepe ziua ca un foc arzând.

Iar dacă simţi răscrucea ca o cruce,
Şi, fără veste, zvâcnet de trăiri,
Drumul spre mine iar te va aduce,
Îndatorat fireştii nemuriri.

Ne-am cunoscut c-aşa a fost să fie,
Trăind, acelaşi gând, ce-ntâmplător,
Te-a dăruit, pe nesimţite, mie,
Din drum m-a-ntors şi am uitat să mor.

luni, 11 aprilie 2016

Timp prin dorințe

Dorinţe-aveam... Să prind în palme luna,
Să ţi-o aduc şi numai tu s-o ai,
Şi să-ţi rămână ţie totdeauna,
Ca în lumina ei, pe veci, să stai.

Chiar încercam să fie cu putinţă
Cerul întreg să-l fac a fi al tău,
Şi, prin a înălţimii consecinţă,
Să nu te temi că ceva-ţi face rău.

Un mâine nu-mi doream să mai existe,
Cât exista un azi suficient,
Care mustea de sensuri realiste
Şi de-al trăirii rost preponderent.

Dorinţe am... şi-aş vrea să-ţi văd privirea
Cuprinsă de speranţe și avânt,
Simţind că datorie-ţi e menirea
De-a ţine,-n viaţă, viaţa pe Pământ.

Încă mai vreau ca vechea lumii lege,
De care lumea pare c-a uitat,
Dreptul firesc să nu ţi-l mai renege
Ferindu-te de orişice păcat.

Spre mâine să priveşti fără să-ţi pese
Ştiind că fi-va tot un azi real,
Ce vine cu trăiri mai mult alese
Mizând pe rostul tau primordial.

luni, 4 aprilie 2016

Coerent, chiar prezumtiv

Se trece vremea, zicem... timpul trece,
Orice sfârşit e semn de nou avânt,
Nu orice noapte, însă, este rece,
Când poate fi schimbată prin cuvânt.

Se-ntâmplă toate cum e dat să fie,
Dar ce-i dorit nicicând nu e uitat,
Că-i vreme de schimbări deja se ştie...
Puţin mai e... mai ai de aşteptat!...

Noi n-avem timp... Şi timpul ne grăbeşte,
Chiar ne retează gândul de ocol,
Şi-n felul lui, în taină ne vorbeşte,
Chiar dacă riscă să se dea de gol.

Veni-vor clipe, fără să aştepte,
Să-ţi spună că-i normal să nu te miri,
Când pierzi priviri ce vor să te îndrepte
Spre fapte doritoare de-mpliniri.

Şi locuri vor veni să îţi arate
Că sunt altfel decât ştiai c-au fost
Ca să accepţi că vremuri minunate
Le poţi avea doar dacă le dai rost.

Şi va veni, în noapte, întâmplarea,
Cu rostul unui gând ce l-am promis,
Ca fapta să te rupă de urmarea
Ce, prea de mult, te sperie în vis.

Nu mai fugi de tine, n-ai motive,
Hai, fă-ţi curaj şi spune-mi, coerent,
Ideile cu sensuri prezumtive,
Ca să avem şi timp suficient.