joi, 24 noiembrie 2016

Aparente recurențe

Atâtea azi sunt simple aparenţe,
Cuvântul mare e de uz comun,
Şi, convergente, marile absenţe
Nimicul, ca speranţe, ni-l impun.

Fără motiv, lăsăm să se-ntrevadă
Ceea ce nu-i firesc a fi văzut,
Voindu-ne, în fapt, a fi dovadă
Că nu suntem însemn de timp pierdut.

Simţirile sunt puse în tipare,
Ca formă de trăire prin plăceri,
Cu explicaţii clare, dar bizare,
Ţinând, ca adevăruri, doar păreri.

Intraductibil, gândul e amprentă
A-ncrederii că alţii nu-s ca noi,
Că-n noi Dumnezeirea e prezentă
Şi suntem traşi, de ceilalţi în noroi.

Trăirea-i doar o vorbă cumsecade,
Bună de marcă, firmă, ori blazon,
De multe ori motiv de-a nu decade
În depresivul plânset monoton.

Exasperarea tot mai mult decide
Dacă ceva-i prea mult sau prea puţin,
Neacceptând că, fără sens, ucide
Pasul pornit pe-al drumului destin.

Totu-i firesc şi doar prin remanenţă
Mai regăsim un altfel de a fi,
Iubirea-i doar motiv de recurenţă,
Dar şi aşa-i uitată zi de zi.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Timp de noapte

Noaptea lumii-i mare, tot mai mare,
Timpul ei nici nu mai e ştiut,
Trece drept o simplă întrebare
Pusă, prin nuanţe, în trecut.

Stelele puţin mai au lumină,
Fug, sau cad, spre alt Pământ şi Cer,
Motivând că-n vremea ce-o să vină
Nu se vor căderii în mister.

Zorii zilei sunt deja poveste,
Seamănă mai mult cu-n asfinţit,
Vin pe fugă, pleacă fără veste,
Fug de rostul ce le-a fost menit.

Ziua a ajuns mai mult o boare,
Trece ca şi cum nici nu a fost,
Pare-a fi trimisă la-nchisoare,
Şi deposedată de-al ei rost.

Umbrele cu greu îşi mai au formă,
În contur să stea nu prea mai vor,
Creşterea li-i, oarecum, enormă,
Măsluind al vieţilor decor.

Omul greu se-arată la vedere,
În fireasca-i grabă de-a muri,
Renegându-şi minima putere
Zi, de vară, lungă a-şi dori.

marți, 22 noiembrie 2016

Între icoane și cuvânt

Despre credinţă, deseori, vorbesc,
Recunoscând că nu cred în icoane,
Ce astăzi sunt un fel de ecusoane
Şi lăudate, fără noimă, nefiresc.

Cam buchisit şi mult prea obsesiv
E gândul pus în formă de-ntrebare
Spre cei ce n-au îndemn spre ascultare
Cuvântului rostit imperativ.

Cu-acest motiv mă şi declar eretic,
Neacceptând această falsă normă,
Ca îmi reduce crezul la o formă
Cu rol decorativ şi ipotetic.

Eu văd icoana un portret frumos
Şi păstrător de amintire vie,
Dar mult mai mult e pentru cel ce ştie
Cuvântul de îndemn al lui Cristos.

Om, dacă sunt, firesc, sunt gânditor,
Prin el trăiesc întreaga libertate,
Dator îmi sunt să-i spun că nu se poate
A-l întări când e ispititor.

Cu mult mai mult, eu cred, că-i mai presus
Mereu simţirea până în conştiinţă,
Şi desluşirea până-n prisosinţă,
Celui dintâi cuvânt ce-n toate-i pus.

Mi-e dor de oameni şi de Cer mi-e dor,
Dar, eu, privind, de dor nu pot uita,
Şi nici nu-mi pot trăiri imagina,
Ştiind că-n Cer nimic nu-i pieritor.

Tot ce-am trăit, trăieşte-n al meu gând,
Şi mintea-l trece dincolo de moarte,
Chiar, peste timp, şi vremuri, mai departe,
Că, prin cuvânt, simt lumea renăscând.

Nu pot să merg icoanei să mă-nchin
Doar ca să fac aşa cum lumea face,
Şi-astfel făcând, cu ea să cad la pace,
Chiar dacă-n mine m-aş simţi străin.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Povara prin viață

Povara vieţii-i, zi de zi, enormă,
Şi parcă ne-o trăim în veşnic doliu,
Tot căutăm să ne-ncadrăm în normă
Mânaţi, mereu, de un pervers orgoliu.

Traducem sec şi fără cugetare
Îndemnul de a fi cutezători
Încorsetând a vremilor chemare
În mult prea multul calcul de erori.

Puţine mai găsim ca bucurie
Tot balansând pe muchii de cuţit
Crezând că ştim, cum nimeni nu mai ştie,
Să nu ne fie gândul îngrădit.

Mai facem deznădejdii temenele,
Cu gândul la al fapelor păcat,
Însă uităm că vorbe, mult prea grele,
De a rosti, deloc nu ne-am lăsat.

În numele dreptăţii personale
Vorbim de neputinţa tuturor,
Punând, prin întrebări filozofale,
Accent, pe vagi detalii, din decor.

Luăm exemple, fără a discerne
Că suntem altfel şi, nicicum, la fel,
Pierzându-ne-n lumeştile taverne
Al vieţii timp şi al trăirii ţel.

Şi astfel viaţa-i povară grea,
De multe ori numită, simplu, iad,
Trăită doar spre a uita de ea,
Simţind al neputinţei gust prea fad.

vineri, 11 noiembrie 2016

Târziu devreme

Devreme-i azi iar mâine-i prea târziu,
Schimbarea lumii nu e cu măsură,
Multe-s uitate, şi eu știu că scriu,
Principial, dar fără anvergură.

Dintr-un cândva, ce-a fost, firesc, acum,
Văd viitorul rost de amintire,
Văd chiar şi pașii care merg un drum
Bătând mereu pe praguri de-mplinire.

În calendar sar zilele din loc,
Prea multe, dintr-odată, iau amploare,
Şi nerăbdarea pune gaz pe foc
Spunând că nu-i nimic, prea nou, sub soare.

Nici moartea nu mai este punct final,
Nu e, deloc, la fel ca altădată,
Ajunsă-i azi un absolut banal,
O faptă, mult, şi bine, discutată.

Într-o-nvârtire fără de un rost
Chiar echilibrul lumii balansează,
Şi parcă ieri uitat e că a fost,
Ştiindu-se că mâine îi urmează.

Eu scriu, într-un fără de sens acum,
Despre deja prea multe întâmplate
În viitorul ce-l numesc, postum,
Normal, sau chiar banal, realitate.

Dar nu ştiu dacă nu-i cumva târziu,
De nu s-a întâmplat, deja, ceva
Şi n-am să-mi pierd speranţa la pariu
Tot aşteptând un ieri ce va urma.

joi, 3 noiembrie 2016

Plecarea ca definiție

Hai să plecăm, iubito, în vacanţă,
Cât mai departe, undeva-n pustiu,
Şi să fugim, cât nu e prea târziu,
Departe de a lumii aroganţă.

Trăirea vieţii simt că ne obligă
Să ne privim ca umbre în oglinzi,
Dar poţi, din scrum un foc să reaprinzi,
Aşa cum, prin dorinţă, gându-ţi strigă.

În miez de zi, sau chiar în miez de noapte,
Să nu găsim opreliştei motiv
Când te vei vrea, în sens imperativ,
Părtaşe mie în porniri şi fapte.

Hai să plecăm, iubito, dând de ştire,
Că rătăci-vom fără-a fi ştiuţi,
Şi doar de stele vom mai fim văzuţi,
Ca mergători pe drum de împlinire.

Neobosirea ne va da putere
Să fim întreaga zi căutători,
Şi noaptea-n nemurire-nziditori
Lăsând obişnuinţa-n decădere.

Prin regăsirea-n umbra unei clipe
A ceea ce numim ceva uitat,
Să ne-amintim că prea ne-am învăţat
Cu deznădejnea marilor risipe.

Hai să plecăm, iubito, într-o lume
În care să fim noi şi numai noi,
Ca să uităm de mlaştini şi noroi,
Şi să putem avea acelaşi nume.

Un gând firesc de-al vieţii rost te-ntreabă,
Grăbirea-i tot încerci să i-o opreşti,
Şi doar îmi spui că vom trimite veşti
Într-un curând ce va veni degrabă.

Vom şti doar noi cum fi-va întâmplarea,
Şi cărui timp va fi să te promiţi,
Ca să ne ştim de viaţă definiţi
Înţelegându-i, pe deplin, chemarea.

marți, 1 noiembrie 2016

De vise, dor

Dorul de vise îmi tot dă târcoale
În zori de zi, când timpul e incert,
Când adevărul spaţiilor goale
Mă ţine-n loc, nepăsător, inert.

De drumuri lungi şi nopţi nemaidormite
Mi-am tot dorit să nu aud, să fug,
Speranţele să-mi fie liniştite
Şi deznădejdea să o ard pe rug.

Din zbaterea-mi în marea aşteptare
Mi s-a născut un gând ciudat, să neg
Atotcuprinzătoarea întrebare
Cum să culeg doar ceea ce aleg?

Cum n-am mai vrut trăirea-n amăgire
Nici gândul de mereu căutător,
M-am împăcat cu crezul de-nzidire
În rostul de firescuri creator.

Am luat ca şi normală întâmplarea
Prin care drumul îşi găsea reper,
Redeşteptând speranţa prin urmarea
Ce-a relevat al clipelor de mister.

Şi n-am pus niciodată la-ndoială
Că îmi e bun tot ce îmi este dat,
Neacceptând să cred conjuncturală
Prezumţia momentului ratat.

Mi-e dor de vise şi chiar cred în ele
Aşa cum cred şi-n tot ce e real,
Şi dor îmi e de clipele rebele
Când orice gând e act original.