Știutele neștiute

Când te-ai născut ştiai ce îţi e viaţa...
Acum pe gânduri, în alegeri stai...
În orice zi, de vrei, să mai spargi gheaţa,
De adevăruri parte poţi să ai...

Ştiai, în amănunt, că multe rele
Puteau să fie altfel... dar n-au fost...
Prea mult ţi-ai vrut privirea înspre stele
Şi azi, cum vezi, îţi spui că n-aveau rost...

La început n-aveai de ce te teme,
Dar valul vieţii te-a cam luat pe sus
Şi-ai început să-ţi faci, în gând, probleme
Că n-ai să poţi să spui ce ai de spus.

Ştiai ce-i greu, ştiai ce-o să se-ntâmple,
Şi că ar fi posibil să greşeşti,
Că de va fi prea-multul alb pe tâmple,
Nu te-ai zbătut, degeaba, să trăieşti.

Când te-ai născut ştiai că vorba zisă
E zămislită, mai de mult, în gând,
Şi nu-i de nici o faptă compromisă,
Prezentul existenţei guvernând.

Acum nu ştii nimic... Toate-s uitate,
Şi n-ai dovezi să crezi că vei mai şti,
Deşi-n trăiri de fapte întâmplate
Ţi se arată mult din ce va fi.

Şi-n gând, şi-n vorbe, chiar ţi se arată
Ce-ai de făcut şi teamă-ţi e să faci...
Odată însă e ca niciodată,
Doar făptuind vei şti de ce nu taci...

Cât altfel?

Mai visezi, iubito, primăvara?
Îţi mai dă venirea ei fiori?
Nu renunţi să-ţi umpli călimara
Ca să-mi scrii, ce ai visat, în zori?

Zici că nu-nţelegi ce se petrece?
Crezi, din când în când, că stai pe jar?
Tot mai vrei să simţi, când vântu-i rece,
Că împotrivirea-i e-n zadar?

Mai alergi pe ţărmuri s-asculţi marea?
Seara, spre apusuri tot priveşti?
Încă-ţi mai doreşti îndepărtarea
Ca să te convingi că mă iubeşti?

Să fii tu mai vrei să ai putere?
În firescul nopţii poţi să crezi?
Te-ai mai vrea-mbătată de-o părere
Doar ca să îmi spui că tu cedezi?

Mai priveşti, în zori, înspre fereastră?
Te mai temi că apele-s adânci?
Când vorbeşti cu florile din glastră
Ţi-aminteşti ce flori mai cresc pe stânci?

La-ntrebări eu aş avea răspuns,
Dar răspunsul meu nu-de ajuns...

Venire de primăvară

Iubito, vine, iată, primăvara,
Din depărtări se-aud venind cocori,
Începe să se ducă-n noapte seara,
Şi-n cer aleargă, albi şi negri, nori.

Sunt tot mai multe flori ce dau culoare
Trăirilor cu iz de fantezii,
Având însemnul lacrimii de soare
Care dă viaţă zorilor târzii.

N-avem motiv să punem la-ndoială
Pasul ştrengar al gerului rebel,
Chiar dacă cere, tainic, socoteală,
Speranţei lumii de-a trăi altfel.

Doar ploaia pune preţ, enorm, pe clipă,
Şi ne-o arată, şiroind pe geam,
Făcând, de ispitiri, o grea risipă
Ca s-o trăim aşa cum ne-o doream.

Ziua-i altfel şi tot mai mult sporeşte,
Lumina-şi are timp, mai mult, de noi,
Firul de iarbă înspre ea priveşte
Nu îşi mai vrea un drum spre înapoi.

Iubito, vine, iată, primăvara,
Se-arată chiar şi-n susur de izvor,
Priveşte zorii ca să vezi că seara
Musteşte de speranţe şi de dor.

Altfel... la fel...

Mi-am adus în seara-aceasta-aminte,
De moş Pătru Gheorghe din Podeni,
Care, când vorbea de cele sfinte,
Nu-şi uita strămoşii lui, olteni.

Povestea de vremuri şi de vreme,
Despre boli lumeşti fără de leac,
Despre lumea plină de probleme
Ce-i era ştiută de un veac.

Viața l-a purtat şi prin războaie,
Şi-a văzut prietenii cum mor,
Învăţând să nu se înconvoaie
Doar ca să îi fie mai uşor.

A muncit săpând în piatră seacă,
A adus din văi, pe munţi, pământ,
Şi-a-nțeles, prin muncă, să îi placă
De acei ce nu spun vorbe-n vânt.

"Multe mi-a fost dat să văd în viaţă,
Drumul spre departe m-a tot dus,
Am văzut comori în copci de gheaţă
Şi pe mulţi căzând de mult prea sus".

"Am ajuns de casa mea departe,
Pe oriunde mă puteam opri,
Că munceam şi mai ştiam şi carte,
Dar doar româneşte-am vrut vorbi".

"N-a fost chip să mă gândesc vreodată
Să îi las, printre străini, pe-ai mei,
Că mi-au fost mai mult ca lumea toată,
Care-i doar o cloacă de mişei".

"Azi trăim, ca dracii, într-o ţară
Care doar ca nume s-a păstrat,
Unde cel sărac, de-i dat să moară,
N-are bani să fie îngropat".

"Voievozii noştri-s doar morminte,
Greu şi-n cărţi de-şi mai găsesc un loc,
Cei de azi n-au fapte, doar cuvinte,
Însă dau, la-ntreaga ţară, foc".

"Cine ştie, taică, ce-o să fie?...
Poate iar ne-aduc un hop-în-ţol,
Că de-atâta foame şi prostie
Ne-nchinăm la măşti de staniol".

"Ne holbăm la vorbe ticluite
Spuse, ori peltic, ori sâsâit,
Şi crezând în cele auzite
Am ajuns doar buni de ţopăit".

"Avem feţele mereu mascate,
Suntem când cuminţi, când nesimţiţi,
Minţile ne sunt parcă spălate...
O s-ajungem ţară de smintiţi".

"Omul tot mai mult se urâţâşte,
Rânduiala vieţii s-a strâmbat,
De păcat mereu se tot vorbeşte
Dar mereu se cade în păcat".

"Câți mai ştiu ce-i frica de ruşine?
Fetele se vând, pe bani, oricui...
Nu ştiu Dumnezeu cum ne mai ţine,
Că ni-i fapta împotriva Lui".

"Cei ce-s astăzi tineri beau pe rupte,
Nu se-arată-n stare de nimic,
Dar, când vor, din tot ce-i bun să-nfrupte,
Chiar de bărbăţie se dezic".

"Casele de-acum nu au căldură,
Greu se intră-n ele, pe furiş,
Dar ocara stă în bătătură
Şi priveşte înspre cer cruciş".

"Cu femei biserica e plină,
Şi le vezi cu chip evlavios,
Însă chiar şi-atunci când se închină,
Se gândesc a trage un folos".

"Când a fost în sat să n-avem popă,
Mă duceam, duminica, în sat,
Şi spuneam a zilei pericopă
Ca să fiu, cu mine, împăcat".

"De crezut mai nimeni nu mai crede
Nici în om şi nici în Dumnezeu,
Nici măcar în ceea ce se vede,
Şi se minte mult şi cu tupeu".

Mi-am adus aminte astă seară
Despre multe câte mi-a mai zis,
Şi gândeam că, poate, înspre vară,
Să ajung la el, cum i-am promis.

A zis multe... Toate-s neuitate,
Uneori am zis că-i prooroc,
Multe spuse chiar sunt întâmplate,
Altele sunt încă jar şi foc.

Când eram, în scris, spre încheiere,
M-am simţit pierdut, fără curaj,
Că citeam, cu-n pas de-ntârziere,
Un mai vechi, cumva pierdut, mesaj.

La un ceas trecut, după amiază,
Şi moş Pătru Gheorghe a plecat...
Liniştit, cu-aceeaşi minte trează,
Într-un sat, din Ceruri, s-a mutat.

Vis de veghe

O noapte-ntreagă am privit spre tine,
Nimic nu se mişca în jurul tău,
Deşi simţeam că nu îţi este bine,
Nu-nţelegeam de unde-atâta rău...

Am adormit târziu, spre dimineaţă,
Tot aşteptând să văd măcar un gând,
Şi m-am trezit în vis, orbit de ceaţă,
Pe tobogane lungi mereu căzând.

Tăcerea nu era decât o mască
Sub care amintiri mai vechi ţipau,
Şi încercau, cumva, să te prostească
Că rost mai au, aşa cum îşi aveau.

Vorbe puţine ce conţin esenţe,
Puse cândva în forme de minciuni,
Se atârnau de mari sau mici carenţe
Fardând banalităţi ca mari minuni.

Şi, ca să fii, în viaţă, tot grăbită,
Când toţi, de fapt, din amintiri îţi fug,
Ţi se-arăta, în umbră de ispită,
Cum ard copiii nedoriţi pe rug.

În plină zi, când falduri de lumină
Umbrei puneau un clar şi demn contur,
Trezindu-mă cu mintea-n carantină,
Te căutam, ca-n vis, prin împrejur.

Trecuse noaptea, mi-aminteam de tine,
De somnul tău şi visul zbuciumat,
De gândul că o nouă vreme vine
Şi-ai să te vrei trăind fără păcat.